Ce-ţi iese când faci inventarul

Textul ăsta e scris în seara de revelion, nu mă gândeam atunci că două zile mai târziu voi fi deschis uşile Imperfectului. Îl public pentru că mi se pare că aşternutul gândurilor pe hârtie a fost ceea ce mi-a dat curaj să fac public atelierul.

La sfârşitul lui 2012 scriam  „The Place” – un fel de „year in review” pe blogul meu abandonat. Îmi găsisem locul şi mă simţeam bine cu mine însămi, descoperisem că pot face ceea ce-mi place fără să-mi fie frică. Citesc ce-am scris atunci şi mă regăsesc.

Da, aia sunt eu, dar între timp s-au mai adăugat straturi. Am pus pături de trăiri peste Gabi din 2012, acoperişuri de etape trecute, unele dintre ele au căpătat găuri de la frustrări şi griji şi stres. Am pus peste Gabi de-atunci mai multă răbdare, mai multă dragoste şi înţelegere, am pus ambiţie şi muncă, am pus iertare şi bucurii. Dar s-au mai tocit, pe ici pe colo, pe unde a ros îndoiala, frica, ciuda, lenea, pe unde s-au plimbat necazurile şi veştile proaste.

Rezistă straturile alea puse peste mine, dar trebuie să le curăţ un pic şi să le construiesc structură de rezistenţă. Îmi mai trebuie nişte curaj, nişte stimă de sine, nişte avânt nebunesc, nişte sete de cunoaştere. Îmi mai trebuie un praf de dragoste, unul de linişte şi încă unul de răbdare. Pune două de răbdare, niciodată nu e prea multă.

*

În 2014 am învăţat să mă strunesc. Nu în sensul negativ, adică să-mi pun pavilă dorinţelor, ambiţiilor şi viselor. Nu, am învăţat să-nhaţ gândurile rele şi deznădejdea cu-n fel de laţ împletit din optimism şi răbdare, peste care am dat o pojghiţă de relaxare, ca să fie mai rezistent. În 2014 am învăţat multe despre mine, mi-am descoperit potenţialul de empatie şi am învăţat să-l controlez, căci prea multă mă poate dărâma. Am învăţat că nu pot controla totul, că n-are rost să încerc, ci mai degrabă îmi canalizez energia către lucruri pe care le pot face imediat, fără să mă mai consum pentru lucrurile pe care nu le pot face.

Am învăţat, în anul ăsta, să-mi strunesc furia. Ei, nu de tot, încă o simt cum iese tăcut la suprafaţă, dar măcar nu mai iese prin cuvinte, se rezumă la lacrimi şi scrâşnit din dinţi. Tot e bine, facem un pic de „damage control”, nu mai facem victime colaterale.

Tot anul ăsta am început să citesc, să caut, să aflu, să încerc să vindec. Să mă vindec pe mine, să vindec familia mea. Am aflat, încercând să fac asta, cât de mare e puterea de vindecare a iubirii. E patetic poate, dar iubirea asta e ca un plasture care se întinde pe toată suprafaţa rănii, ca s-o acopere. Moleculele plasturelui se multiplică singure, nu trebuie decât să-l aplici, şi-o să se facă mare, exact cât îţi trebuie.

*

Gabi de azi nu mai fuge de sinceritate, îşi ştie toate gândurile, toate păcatele, toate temerile şi toate neputinţele. Şi le acceptă. Când le-o îndrepta, cine ştie?!? Poate când nu i-o mai fi frică de alţii, că de ea nu-i mai e. Gabi de azi nu ştie încă ce vrea, dar ştie că nu vrea s-o pornească la drum cu gânduri rele, cu frici, ranchiuni şi frustrări. În mintea ei, ordinea se face încet, încet, în inima ei încă e un haos dureros. În conştiinţa ei, Dumnezeu cu mila….

Dar nu se lasă. Pentru că dacă Gabi nu poate lupta pentru ea însăşi, ce-o face când o avea copii şi-o trebui să lupte şi pentru ei?

P.S. Pentru la anul, îmi propun să nu mai vorbesc despre mine la persoana a treia.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>