Cocon

A prins-o toamna în garsoniera mică din centrul Bucureștiului. Au năvălit ploile peste oraș, iar ea stătea tot la fereastra camerei de la mansardă, înfrigurată și melancolică, singură dar nu tristă. Se învelea cu aceeași pătură veche, o făcea cocon în jurul ei și privea ploaia rece și frunzele care cădeau.

Dedesubtul ei se întâmpla viața, iar în locșorul ei se derulau povești. Dinaintea ochilor i se perindau personaje, cu trăiri și sentimente, îi păreau când plane ca niște figuri de carton, când tridimensionale și veridice. Dacă ar fi putut, și-ar fi scris poveștile și personajele pe fereastră, cum își scria Russell Crowe ecuațiile în ”A Beautiful Mind”, interpretându-l pe John Nash. Tot așa ruptă de realitate era și ea, dar mai puțin genială. Dansul picăturilor de ploaie nu l-ar fi putut transpune în algoritmi, cum transpunea matematicianul mișcările porumbeilor, dar era sigură că o poveste ar putea încropi pe sticlă, despre ploaie.

N-ar fi plecat niciodată din garsoniera ei de la mansardă, mai degrabă datorită ploii, pe care o putea auzi clar bătând  în acoperișul de tablă. Se încălzise în pătură, dar nu o dădea jos de pe ea, căldura o relaxa, o îmbrățișa. Era reconfortant să poată sta așa contemplativ, în lumea ei, înconjurată de cărți și plante verzi, de culori vii și de ciorne împrăștiate peste tot. Era singură și nu prea, căci îi țineau gândurile companie.

Era 5 după-amiaza. Adormise pe la 3, înfășurată  în cocon, cu pisicul lipit de ea și dormise adânc, fără vise, odihnitor. Era goală de gânduri, o însoțea doar un sentiment de liniște și de bine. Nu făcuse nimic util, dar simțea că n-a trecut ziua degeaba. Își aminti că trebuia să iasă, așa că-și puse pe ea un poncho, o pereche de jeanși largi, își prinse părul într-un coc în vârful capului, luă umbrela din cuier și ieși afară. Se întoarse din stradă, ca să-și ia eșarfa, că bătea vântul acum și-i era frig la gât.

Pe stradă, mai nimeni. Luminile orașului erau difuze, frunzele umede acopereau piatra cubică de pe strada ei îngustă, de la o fereastră veneau sunete de muzică clasică, dintr-o casă venea miros de mâncare.

Mergea ușor, ca și cum ar fi fost la promenadă, își privea ghetele negre cum se udă de la ploaie și se gândea că acum, acum, chiar în momentul ăsta, toamna e superbă. Toamna e chiar ce-i trebuie ei, ploaie ca să-i spele gândurile negre, vânt ca să-i spulbere oboseala, întuneric venit devreme ca s-o fugărească în casa ei faină. Nu era a ei, dar se simțea bine în ea, așa că prefera să o considere a ei.

Se uită la ceas. Era în întârziere deja, dar cui îi păsa? N-o fi foc că n-ajunge la timp. Cine-ar putea să se grăbească în seara asta, pe ploaia asta a cărei menire cu siguranță că era să îi facă pe oameni să încetinească ritmul, să nu se mai grăbească? Călcă într-o baltă și apa îi ajunse până la coapse. Se speriase inițial, dar sperietura ei o făcu să râdă de ea însăși. Ce proastă ești, te sperii de o baltă…

Ajunse la metrou. Îi sună telefonul.

Unde ești? o întrebă vocea familiară, dragă, așteptată.

La metrou, tu? Ai ajuns deja în gară? Am întârziat mult?

În spatele tău, ia-mă în brațe.

Se-ntoarse în spate cu un zâmbet larg, îl văzu și-l luă în brațe. Era același, mirosea la fel, avea aceiași ochi căprui, aceleași gropițe, aceeași dinți frumoși. Mirosea la fel și asta era cel mai important, căci mirosea a acasă. Când vor intra împreună pe ușa garsonierei nu va mai încăpea îndoială că e la ea acasă. El îi adusese cealaltă jumătate de familiar care îi trebuia ca să simtă cu adevărat că e căminul ei. Coconul ei.

 

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>