De ce zâmbesc de una singură

Mâine pleacă din Atelierul Imperfect quiltul multicolor, primul meu quilt pentru o fetiță la care am cusut timp de vreo două săptămâni, pe care l-am întors de pe o parte pe alta să mă asigur că e cât mai puțin imperfect posibil. Mi-e drag, așa nedesăvârșit cum e, iar acum, că cineva îl vrea, mă încearcă un sentiment de bucurie și recunoștință.

Acum câțiva ani, dacă mi-ar fi zis cineva că mă voi apuca de cusut și că voi face obiecte decorative textile și quilturi, m-aș fi amuzat copios. Yeah, right! Eu și lucrul de mână niciodată n-am făcut pereche bună, după cum v-am mai povestit. Sâmbăta trecută am cusut vreo 4 ore fără pauză la un quilt pentru un băiețel și mi se părea așa de natural, de parcă dintotdeauna mi-am dorit să fac asta.

Dar nu, nu dintotdeauna mi-am dorit asta. De fapt, nici nu știu ce mi-am dorit cu adevărat, asta pentru că mi se tot schimbau dorințele o dată la ceva timp. Orice ar fi fost, mi-am imaginat mereu că munca mea va aduce zâmbetul pe buze oamenilor. Știu, sună idealistic, dar poți face asta indiferent de ocupația pe care o ai. Asta – zâmbetul oamenilor – era cea mai bună motivație a mea când lucram ca recepționeră la Motel 6, în SUA. Dacă oamenii plecau zâmbind de la recepție, misiunea mea era îndeplinită.

Acum, că la jobul meu fac marketing business-to-business și nu prea am interacțiune directă cu clienții, e greu să fac oamenii să zâmbească. Bine, câte o glumă cu un client mai vechi tot mai fac, mai râdem la telefon. Dar îmi lipsește partea asta, a contactului direct cu oamenii, nu le pot vedea chipul și nu prea le pot citi reacțiile, prin urmare rămân cu sentimentul că mai trebuia să fac ceva. Și nici domeniul, cel al comerțului B2B, nu e unul care în care să încapă multe zâmbete, dar mă străduiesc să arăt bunăvoință și deschidere măcar, să știe clienții că au de-a face cu oameni, nu o entitate virtuală numită pompos ”companie”.

Atelierul Imperfect e cu totul altceva. Deși nici aici nu văd oamenii pentru care cos prea des, deci nu-i pot vedea zâmbind dacă o fac, mă pot exprima liber. De fiecare dată când meșteșugesc ceva, fie și un simplu pot-holder, mă gândesc la chipul celui/celei care îl va primi și vreau să zâmbească. Vreau să se plieze pe ființa omului, să rezoneze cu imaginea lor despre frumos, concepția lor despre lucrul de mână. Vreau să le transmit oamenilor recunoștința mea. Și-atunci, cos cu bucurie, cu aceeași bucurie cu care primeam zâmbetele americanilor mulțumiți de cât de ”friendly” eram eu.

Zilele astea, pe lângă bucuria de a primi un feedback pozitiv, trăiesc tot mai des recunoștința de a avea pentru cine să lucrez. Recunoștința că un om cumpără de la mine un obiect care nu-i e absolut necesar, dar pe care îl vrea pentru a-i face casa mai frumoasă. Și-atunci zâmbesc eu, chiar și de una singură, chiar și acum când scriu aceste rânduri.

Și-mi mai rămâne doar să-mi doresc ca fiecare dintre cei care vor avea un obiect făcut de mâinile mele să zâmbească atunci când le văd. Aveți vreo idee, cum să fac zâmbetul molipsitor?

Share Button

Comments

  1. Alexandra Dusa says

    Eu nici nu am reusit sa ajung acasa sa vad live fetele mele de perna primite in dar si traistuta mea cu floricele, dar sa stii ca am zambit si m-am bucurat vazandu-le pe Skype :)
    In cateva zile o sa le pot vedea la fata locului, abia astept! Si abia astept sa-mi umplu casuta cu multe alte creatii de-ale tale! :) Simt ca pui suflet in tot ceea ce faci, iar eu imi doresc o casa cu suflet :)
    Revin curand, curand cu alte dorinte de lucrusoare minunate pentru infrumusetarea caminului. Si iti doresc mult success cu micutul tau atelier imperfect, sunt convinsa ca va aduce zambetul pe fetele multor oameni si ca va insufleti multe casute :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>