De Ziua Internațională a Cărții, cuvinte imperfecte

Mi-am amintit azi, cu prilejul Zilei Internaționale a Cărții, de dragostea mea pentru lectură, de primii mei scriitori preferați, de preumblările mele prin universuri fictive și am scris despre o bucățică din aventura mea cu literatura. Mai întâi au fost Vlahuță, Dumas, Feval, Rebreanu, apoi m-am însoțit cu de-alde Dostoievski, Marquez, Allende, Rushdie, Steinbeck, Stieg Larsson. Acum, că mi-s adult, îmi scriu eu poveștile, citesc rar beletristică, mai mult articole și cărți de specialitate. Dar păstrez totuși cu drag amintirea zilelor în care-mi permiteam să evadez mai des. Voi pe cine citeați în copilărie/adolescență/ tinerețe și pe cine citiți acum?

– Dar nu ești cam tânără, domnișoară, să citesti „Pin foc și sabie”? Asta e o carte grea, nu știu dacă ai să o înțelegi tu.

– A… nu, nu-s prea tânără. Știți, am citit toate volumele din „Potopul”, dar dup-aia am aflat că face parte dintr-o trilogie și acum mă apuc să citesc și „Prin foc și sabie”. Știu că acțiunea are loc înainte de acțiunea din „Potopul”, dar mă apuc oricum, că vreau să le citesc pe toate.

Mi-ar fi plăcut să fi văzut și altcineva fața bibliotecarei care credea ca la 14 ani ești prea mic și necopt ca să înțelegi ce scrie Sienkiewicz. I se dilataseră pupilele a mirare că, într-un orășel mic și lipsit de spirit civic și inițiative culturale, o fetișcană de clasa a șaptea citește romane serioase, „de adulți”. Îmi amintesc că am fost flatată atunci, dar și că din ziua aia bibliotecara m-a ținut minte și, de fiecare dată când mergeam la bibliotecă mai stăteam un pic de vorbă cu ea și colegele ei care, între timp, aflaseră de pasinea mea pentru lectură. Mă întrebau ce-am mai citit cu aceeași curiozitate mirată cu care au venit toți profesorii din cancelarie în prima zi din clasa I, să mă vadă cum citesc cursiv. Îmi dădeau sugestii, mă încurajau, eram o echipă cu toatele, aproape că aș fi putut înființa cu ele un club de carte, daca n-aș fi fost așa timidă în vremea aia și dacă n-aș fi avut mai mereu un tren de prins.

Biblioteca de la Corabia era cel puțin sinistră, într-o clădire veche din apropierea Gării, ce aproape stătea să cadă, în care fuseseră găzduite niște cabinete stomatologice cu medici și echipamente la fel de vechi și sinistre precum clădirea în sine. Parchetul scârțâia cumplit, peste tot era un strat de praf bătrân, dar cărțile…. Ah, cărțile salvau sufletul clădirii, probabil salvau și sufletele bibliotecarelor care erau nevoite să-și petreacă timpul în camerele întunecate, cu aerul stătut și cu parchet ce scârțâia din toate încheieturile.

Acolo, printre rafturi, evadam eu în alte lumi, jubilam la gândul explorării noilor universuri ale cărților. Aveam două zile în care mergeam la bibliotecă: vinerea, înainte să plec acasă cu trenul de 7, și lunea, după ce terminam orele. Vinerea luam trei volume: două pentru mine și unul pentru tata care redescoperea lecturile odată cu mine. Dacă era lumină în tren și nu mă nimeream în compartiment cu cineva cunoscut, deschideam însetată volumele vechi și prăfuite și călătoream cu gândul, nu doar cu trupul. Cincisprezece minute, atât făcea trenul de la Corabia pana la Vișina, dar în timpul ăla eu reușeam să mă inițiez în tainele aventurilor literare.

În weekend dormeam și citeam. Devoram romanele și, chiar dacă nu le terminam de citit, dezbăteam acțiunea cu taică-meu, un cititor la fel de avid ca mine, dar cu mai puțin timp la dispoziție. Era o competiție între noi, cine citea mai repede același număr de pagini. Ne împărtășeam impresiile în antreul rece, plin de fum de țigară, fie vara, fie iarna. Era felul nostru de a ne cultiva relația, era ceea ce ne lega. Lectura, pentru noi doi, era hrană și aveam grijă să nu rămânem înfometați prea mult timp.

Scriu cuvintele astea cu zâmbetul pe buze și emoția în suflet pentru că simt și acum nerăbdarea de a afla dacă Vicontele de Bragellone va rămâne cu iubirea vieții lui, simt freamătul aventurii, pasiunea războinicilor, iubirea tragică transcendentă a eroilor din „Adam și Eva” a lui Rebreanu. Ah, ce vremuri, ce lumi, ce personaje… ce sete de lectură, ce dragoste de cuvinte…

Nu exagerez când spun că devoram, pentru că ajunsesem să citesc aproape 100 de pagini pe oră, în timp ce ronțăiam aproape jumătate de kilogram de mere golden din gradină. M-am ales cu o gastrită splendidă, dar și cu povești ce mă vor însoți o viață. Eram în vacanța de vară dintre a șaptea și a opta când am citit „Cocoșatul” lui Paul Feval. L-am terminat în trei zile. Avea 700 de pagini. Stăteam în ultima cameră la orele prânzului, când afară erau temperaturi de 40 grade. Îmi găsisem locșorul perfect: patul mare cu saltea de paie, în cel mai răcoros colț al casei, unde mă înveleam la prânz, ca să nu îngheț de frig. Era liniște și eram singură, așa că le dădeam voie personajelor să iasă din pagini și să se lupte în jurul meu. Ce fascinație, ce lume frumoasă, cât suspans, câtă suferință… Am aflat atunci că femeile sunt și mai frumoase când suferă din dragoste, că cearcănele le înnobilează, iar de atunci mama mea este standardul suprem de frumusețe.

Mi-e dor și mi-e drag de mor de zilele alea, de mine cea pierdută printre pagini și cuvinte, de cea care le dă frâu liber muschetarilor să se lupte în camera de la stradă, lângă cufărul plin cu țoale de moarte ale mamaiei, răvășind praful de pe șifoniere unde zac aruncate fotografiile de familie, scoțând cearșafurile și cuverturile din zestrea mamei și urmărindu-se unul pe celălalt în jurul mesei din centrul camerei. Mi-e dor de nopțile în care citeam cu veioza aprinsă lângă mine, aproape chioară de somn și de efortul de a citi la lumină slabă și mi-e dor să mă întorc acolo, în locul din mine unde binele învinge răul întotdeauna.

 

Sursa foto: unsplash.com

Share Button

Comments

  1. Alexandra Dusa says

    Uite cum ma faci tu mereu sa ma opresc cu un comentariu :)

    Parca mi-am citit povestea mea de acum multi ani, cand ”inselam” biblioteca scolii cu biblioteca comunala, unde gaseam cartile pentru ”oameni mari”.

    Cred ca mi-am descoperit pasiunea pentru citit cand aveam 4-5 ani. Ai mei nu dadeau stingerea fara sa citeasca. Eu inca nu stiam sa urmaresc randuri intr-o carte si eram tare geloasa pe ei, asa ca imi alegeam si eu o carte de dimensiuni mici din biblioteca, pe care o tineam invers cateodata, si citeam mai cu foc ca ei, sa le fac in ciuda :D

    Prima iubire a fost Jules Verne, visam ca intr-o zi sa am o biblioteca cu toate volumele. Inca n-am infapuit total visul, dar e timp. A doua a fost Chirita cu ”Ciresarii” lui :) Apoi am trecut prin toate volumele obligatorii de la scoala, care pentru mine erau o placere. ”Ion” si ”Padurea spanzuratilor” m-au pus pe ganduri mult timp, cred ca le-am recitit de cel putin 3 ori si as mai face-o sigur inca o data. Cartile mele de suflet au fost si au ramas”Singur pe lume” si ”Panza de paianjen”.

    Azi e mai greu cu timpul, am trecut si eu la articole si carti de specialitate, dar ma mai delectez din cand in cand cu Marin Preda si mai plec in aventuri cu Fram. Chiar daca sunt prea mare pentru el, ma ajuta sa nu uit ca am fost candva copil :)

    • AtelierI says

      Of, cum mi-ai mai umblat tu prin amintiri acum, cu Jules Verne și Singur pe lume. Am citit cartea lui Malot prin clasele 1-4 și mi-a rămas în suflet. Când eram în liceu, am recitit-o și am înțeles de ce o îndrăgisem atât de mult, și-acum cred că aș plânge dac-aș mai citi-o. Preda îmi place și mie, citind Moromeții m-am simțit ca și cum aș citi despre comunitatea mea de la Vișina. Iar Ion a fost motiv de multe dezbateri aprinse între mine și cea mai bună prietenă a mea, din liceu, până la facultate. Cred că și-acum ne-am mai certa pe subiectul Ion dacă am mai prinde câte o noapte de dezbateri literare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>