Despre ipocrizia celui care scrie şi publică ce scrie

Toată lumea care ştie să scrie poate să scrie. Dar oare toată lumea care scrie are ceva de spus?

“-Mă apuc să scriu o carte.

-Foarte tare, despre ce o să fie cartea asta?

-Păi, despre mine şi experienţele mele, despre viaţa mea, despre trăirile şi opiniile mele.

-Hmmm…sună interesant. Dar ce-i aşa deosebit în viaţa ta?

-Păi… nimic, dar simt nevoia să scriu.

-Şi vrei să publici?

-Bineînţeles, altfel ce rost ar mai avea să scriu?”

 

Să mă vindec, mi-aş fi răspuns. Scriu ca să mă vindec şi ca să mă regăsesc. Nu, probabil că n-am să public, cel mai probabil atât de banală şi de mediocră e viaţa mea, că n-ar avea ce lucruri folositoare să găsească cititorii în ea.

Dar nu ştiam răspunsurile astea pe vremea aia. Şi m-am apucat să scriu. M-am vindecat un pic, dar m-am ales cu sinceritatea asta faţă de mine însămi care doare mai tare ca mediocritatea.

Acum, că am scris ce aveam de spus, nu-i ironic că mai şi public?

 *Acest text este un monolog interior autoironic purtat cu toată seriozitatea de care e capabil un om sincer cu el însuşi. 

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>