În doi timpi şi trei mişcări – călător în New York

Când ajungi în New York te simţi ca şi cum ai fi prezent în două dimensiuni spaţio-temporale în acelaşi timp. Mai întâi te izbeşte forfota, aglomeraţia, ritmul alert, claxoanele, sunetul metroului mergând cu viteză pe sub trotuarul pe care calci. Simţi că totul se petrece mult mai repede în jurul tău, oamenii merg ca într-un video dat pe fast-forward, trebuie să prinzi metroul, hai să ajungem repede în staţie, l-am prins, wow… am ieşit de sub pământ, acum suntem pe deasupra străzii în acelaşi metrou.

Manhattan

Manhattan

Stop. Inima e în altă dimensiune, e în ritm cu plămânii tăi, care au uitat cum să respire normal. Acum tragi aer în piept mai rar, ca să ai timp să priveşti zgârie-norii,  oamenii faini care aleargă în Chelsea pe sub Highline sau se plimbă la braţ în East Village, în drum spre vreun Comedy Club. Acum eşti pe Empire State Building şi ai uitat total să respiri, în urechi auzi zumzetul celeilalte dimensiuni, auzi entuziasmul, vântul, dar eşti în altă parte. Daca închizi ochii, poţi percepe înălţimea, poţi să simţi cum aerul de sus îţi presează corpul şi ştii că ai evadat acolo. Când îi deschizi, te ia ameţeala, te-ai întors de unde ai plecat, dar nu de tot. Ai urcat în câteva zeci de secunde câteva zeci de etaje, deci o parte din tine a rămas în forfota din stradă, iar acum se conectează cu cealaltă parte, care percepe totul în slow-motion. E ciudată suprapunerea asta, dar nu-ţi face rău.

Central Park

Central Park – vedere din Top of The Rock – Rockefeller Center

Fast pace, slow motion… E un contrast care îţi amplifică fiecare senzaţie şi se imprimă în harta minţii tale. New York-ul nu este altceva decât cel mai solicitant stimul care îţi apasă simultan pe centri nervoşi şi pe inimă. Cine a construit oraşul ăsta a vrut să lase amprente în oameni. Şi i-a reuşit.

În New York poţi să dai tune-out. În tot zgomotul şi toată nebunia aia, te poţi concentra pe un singur stimul. Poţi alege să auzi zgomotul tocurilor pe grilajele gurilor de aerisire de pe stradă şi să ignori claxoanele taxiurilor blocate în trafic. Sau poţi să te uiţi doar la tipa brunetă care traversează strada cu mers şi păr de supermodel  şi haine a la Carrie Bradshaw în timp ce în jurul tău oamenii se îmbulzesc  în Times Square ca să se vadă pe ecranul gigantic din faţa lor. Poţi să asculţi doar zgomotul apei tăiate de ferry-ul care te duce la Statuia Libertăţii, fără să simţi frigul care trece prin haine sau fără să auzi zecile de limbi vorbite de turiştii înghesuiţi pe punte.

Times Square

Times Square

În New York poţi să mergi repede, dar mintea să-ţi rămână în urmă. Când eşti în metrou, de exemplu, şi treci cu viteză printre clădirile de cărămidă din Bronx, poţi cu uşurinţă să fii prezent şi în Rockefeller Plaza, unde cu un nivel mai jos patinează zeci de oameni. Ai uitat unde eşti, te trezeşti din senin că eşti de fapt în metrou, aproape singurul alb de-acolo. Te uiţi în jur şi oamenii sunt la fel ca tine, în altă parte. Îţi confirmă şi ei, cu privirile aţintite în gol sau în telefoane, că în New York sunt două dimensiuni spaţio-temporale: una fizică – a văzului, a mirosului şi a mişcării, şi una psihică – a auzului, a sentimentelor, a imaginilor mentale, a senzaţiilor.

 

Rockefeller Plaza

Rockefeller Plaza

* Fotografiile sunt făcute de mine și Răzvan în martie 2013.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>