Familie de călători

Eram în clasa a opta când un bărbat mi-a sărutat mâna pentru prima dată. Făceam naveta de la Corabia la Vișina şi m-am nimerit în compartimentul de tren cu un consătean cam pe la 50 si ceva de ani pe care îl ştiam doar din vedere, nu ştiam cine este, cum îl cheamă sau unde stă.

Fiind aglomeraţie în tren, domnul – care, fie vorba între noi, aducea un pic a contabil, după servieta din mână, ochelarii groşi ca nişte funduri de sticlă şi paltonul serios pe care le purta – s-a aşezat lângă mine. Nu ştiu cum am intrat în vorbă cu el, dar după ce m-a întrebat a cui sunt, unde învăţ şi în ce clasă sunt, am ajuns să vorbim lucruri mai serioase. Eu am fost un copil matur dintotdeauna, de la atâta citit începusem să-mi dezvolt o înclinaţie către subiectele serioase de discuţie, aşa că probabil m-am apucat să-i ţin vreo pledoarie despre educaţie, lectură şi ambiţie. Le aveam la mine pe toate, eram un om cu opiniile la purtător. Nu ştiu cu informaţiile factuale cum stăteam, dar probabil nu foarte rău, din moment ce puteam discuta cu adulţii de la egal la egal.

Revenind la companionul meu de călătorie, acesta mă întreabă timid şi oarecum jenat:

– Domnişoară, nu vreau să par deplasat, dar cu ce parfum v-aţi dat dumneavoastră?

Cred că am fost şocată şi faţa mea a exprimat şocul întocmai, căci îmi amintesc că a simţit nevoia să se justifice:

– Vă întreb pentru că îmi pare foarte cunoscut mirosul, îmi aminteşte de un parfum cu care se dădea soţia mea şi l-a terminat de mult, acum nu-l mai găsim să-l cumpărăm.

Trecând peste senzaţia de intruziune pe care mi-a dat-o întrebarea, am mers totuşi împreună cu el de la haltă până în centrul satului, unde eu am luat-o la dreapta, spre casă, iar el a ţinut drumul drept spre marginea satului, unde locuia. La despărţire, mi-a spus că i-a părut bine să mă cunoască şi că o să-i povestească soţiei lui despre mine. Mi-a luat mâna, s-a înclinat puţin şi mi-a sărutat-o cu cel mai mare respect pe care îl întâlnisem vreodată până atunci:

– Sărut mâna, domnişoară, vă doresc numai bine şi sper să mai aud de dumneavoastră.

Epilog:

Într-adevăr, intuiţia nu m-a înşelat. Era contabil domnul respectiv, un om respectat în sat. Tata şi mama mi-au vorbit frumos despre el, erau încântaţi că m-a apreciat.

*

Parfumul cu care mă dădusem era de lavandă, o licoare transparentă într-o sticluţă pe al cărei ambalaj alb era o floare de lavandă, nu cred că avea vreun nume. Îl primisem cadou de la o rudă mai îndepărtată şi l-am terminat şi eu foarte repede, după care nu l-am mai găsit să-l cumpăr.

*

Peste câteva luni, aveam să îi cunosc soţia. Eram într-un microbuz, mergeam singură de la Bucureşti la Vişina. Era atât de aglomerat încât m-am nimerit pe ultimul loc de pe ultimul rând. Aveam rău de maşină şi, de la aglomeraţie şi amalgamul de mirosuri înţepătoare, mi s-a făcut rău. Pentru că nu aveam încotro s-o apuc – în dreapta mea era un domn masiv care ocupa tot spaţiul dintre scaune, mi-am pus mâna la gură, am închis bine gura, am vomitat şi apoi am înghiţit la loc. Atât de mult bun simţ aveam în vremea aia.

M-a văzut totuşi o doamnă care stătea cu două rânduri mai în faţă, nu ştiu cum de s-a întors ea tocmai atunci, ca să surprindă momentul. A dat nişte bărbaţi la o parte şi m-a luat pe scaunul de lângă ea. Mi-a dat să beau apă, mi-a şters fruntea cu un şerveţel, m-a luat de mână şi mi-a făcut masaj la încheietură tot drumul, până la Vişina. Adică aproximativ două ore jumătate. În tot timpul ăsta mi-a vorbit, punându-mi din când în când mâna rece pe fruntea mea transpirată.

Da, era soţia domnului contabil din tren şi da, îi povestise soţul ei despre mine şi parfumul meu.

*

Peste câţiva ani, când eram la liceu deja, am ieşit la un grătar de Paşti cu prietenii mei de la Vişina. Eram foarte mulţi, aşa că a trebuit să ne înghesuim în câteva maşini şi s-o tăiem către pădurea de la Grădinile, cel mai apropiat loc de grătar. Am nimerit într-o Dacie albă, nu-mi mai amintesc cine o conducea. Dar lângă mine era un tip bruneţel, cam cât mine de înalt şi despre care nu ştiam nimic, deşi îl mai văzusem de câteva ori pe la discotecă.

Avea un tricou aşa de zdrenţuit pe el că îmi amintesc că mi-am spus în gând: „Doamne, lângă cine am nimerit şi eu, fix lângă ăsta care nu vorbeşte şi care n-are şi el un tricou ca lumea să pună pe el”. Nu am scos nici un cuvânt pe drum, pentru că nu prea-i cunoşteam pe cei care erau în maşină cu mine, dar la o frână era să-mi cadă pe spate un platou cu prăjituri care era pus pe suportul de la geamul din spate al maşinii. Cu un reflex rapid, tipul tăcut din stânga mea a întins mâna şi a oprit platoul înainte să se răstoarne, aşa că am scăpat de un necaz şi m-am ales cu curiozitatea de a afla cine e.

Am stat în ziua aia de vorbă cu el vreo câteva ore, cât timp ceilalţi făceau gratarul, jucau volei şi goleau navetele de bere. Era mult mai mare ca mine, terminase facultatea, lucra la o bancă în Bucureşti. Nu-i plăcea să intre în vorbă cu toată lumea, dar era foarte inteligent, îi plăcea să citească cel puţin la fel de mult pe cât îmi plăcea mie şi citise enorm de multe cărţi. Şi se pare că avea bani să-şi ia un tricou ca lumea, dar ăla zdrenţuit era tricoul lui preferat. Terminase ASE-ul, fusese membru AIESEC şi avea o soră care făcuse facultatea la Iaşi. Ce coincidenţă, mi-am zis. Îmi amintesc că discuţia cu el m-a determinat să învăţ şi mai multe lucruri, să muncesc să-mi îndeplinesc visele, să încerc să mă implic în acţiuni de voluntariat în timpul facultăţii.

Am plecat de la grătar plăcut surprinsă de conversaţia noastră şi bucuroasă că am mai cunoscut un om fain. L-am întrebat unde stă în Vişina, cine sunt părinţii lui. Nu mică mi-a fost surprinderea când am aflat că părinţii lui erau domnul contabil din tren şi doamna cu suflet mare din microbuz.

 

Sursa foto: www.unsplash.com

 

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>