Izvorul Tămăduirii

”Carne vie s-au făcut, maică. ” Îi supurau rănile din palme. Erau ca niște șanțuri adânci, din care ieșea un lichid străveziu, curat. Roșii mereu, larg deschise și dureroase. O dureau până în suflet, spunea. Cu mâinile alea pline de răni făcea toată treaba: curățenie, mâncare, pâine, spălatul hainelor, dat la animale, îngrijit grădina, plivit florile.

Mergea în fiecare an la Izvorul Tămăduirii. Spera mereu că Măicuța Domnului va face o minune și-i va lua rănile. Nu cu durere, nici cu disperare, nici cu amărăciune nu spera, ci cu bucuria pe care o întrezărea la capătul chinului, când Măicuța Domnului îi va fi luat cu mâna rănile, să știe și ea cum e să nu te doară, să nu ai palmele deschise, să nu-ți ajungă durerea până-n suflet.

În vinerea Izvorului Tămăduirii, își lua sacoșa neagră cu flori pe ea, își punea pe fundul ei acatistul pe care-l citea ca să-i arate Dumnezeu când o fi să moară și pleca la Corabia. Se ducea la Dunăre, de lângă care izvorăște un firicel de apă numit popular Izvorul Tămăduirii.

Am mers și eu cu ea, cel puțin o dată. Ne-am spălat pe față cu apa din izvor, să ne curețe de păcate, să fim sănătoase, neatinse de boli și necazuri. S-a spălat pe mâini ca să-i treacă rănile, să i se închidă șanțurile roșii și dureroase, să i se ducă durerea odată cu apa, în Dunăre. Am luat și-acasă, în sticle de plastic, să stropim prin casă și să bem dimineața, pe nemâncate.

Maica mea dragă știa să mângâie cu mâinile alea, să facă frecții care te scoală din boală, să-ți pună tendoanele la loc cu ele, să îndrepte glezne scrântite, să pună la loc umeri dislocați. Scuipa baba, apoi trăgea cu degetul mare și cu cel arătător. Și te freca cu o loțiune făcută din flori de crin și gaz. Densă, uleioasă, îți intra în piele și scotea din corp răceala. Nu știe nimeni cât de tare o durea pe ea să facă frecțiile tămăduitoare, căci ea le făcea zâmbind și glumind de fiecare dată.

Nu știa ”Tatăl nostru”, n-a învățat-o nimeni niciodată. Dar știa Crezul și alte rugăciuni. I l-am scris pe spatele unei poze vechi, cu un creion prost ascuțit. Și l-a învățat, ca să nu moară fără să știe ”Tatăl nostru”.

Maica era mică de statură și grăsună, roșie-n obraji, cu părul lung și negru, împletit mereu într-o coadă pe care-o strângea în coc în spatele capului. Zâmbea mereu, chiar și când îi supurau rănile, chiar și când o durea inima. Și-o durea și la propriu și la figurat.

Spre sfârșitul vieții, începuseră să i se vindece rănile, nu-i mai crăpau mâinile atât de tare, nu-i mai supurau, dar îi rămăseseră urmele acestora, niște dungi rozalii ce îi aminteau de suferința ei. Îmi place să cred că s-au  tămăduit acum toate rănile ei. Că în ziua în care s-a dus pe lumea cealaltă o aștepta acolo chiar Măicuța Domnului, să-i ia mâinile într-ale Ei și să-i aline durerile.

Azi e Izvorul Tămăduirii. La Dunăre n-am cum să ajung, dar mă gândesc la bunica mea căreia îi spuneam ”maică” și port cu drag în suflet imaginea ei cu mâinile în apă limpede, cu ochii mici îndreptați către mine și zâmbind către altcineva, dincolo de mine. Poate de dincolo de mine îi zâmbea o altă Maică, cine știe?

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>