La ce sunt bune poveștile triste. Dezmorțirea

Cu toții tânjim după un happy ending. Nici nu are rost să mai spun de ce, e evident, ba chiar mai mult, e absolut normal și firesc să-ți dorești fericirea.

Dar ce se-ntâmplă în viața reală e cu totul altceva. Fericirea e scurtă, vine rar și ne lasă tânjind după și mai multă. Și-atunci, ne dorim ca măcar poveștile să aibă final fericit. Să ne mai deconectăm și noi de la realitate, să pătrundem într-o lume în care binele învinge și în care oamenii sunt fericiți, pentru că destul suntem noi amărâți și ne e greu, nu mai avem nevoie de nefericire și în povești.

Dacă n-am cunoaște nefericirile altora, nu ne-am da seama cât de norocoși suntem de fapt.

Am citit zilele trecute un reportaj care mi-a rupt inima, îl găsiți aici și vă recomand să-l parcurgeți. I-am citit și lui Răzvan fragmente din el și m-a întrebat de ce citesc mereu povești triste, deprimante. De ce pun suflet, mai ales că nu pot face aproape nimic pentru copiii ăia în momentul ăsta.

Pe loc, m-am blocat. Primul gând a fost că are dreptate, le am și eu pe ale mele, ce rost mai are să-mi încarc mintea și sufletul cu tristețea altora, cu nenorocirile și nefericirile lor? Apoi mi-am dat seama că nu-i așa.

O poveste tristă nu te poate dărâma decât dacă ești protagonist al ei. O poveste tristă, în schimb, te pune pe gânduri, uneori chiar îți pune bucățelele la un loc, îți dă o altă perspectivă. Te face să te întrebi dacă nu cumva tu ești mai norocos decât credeai, dacă nu cumva ai putea să-i ajuți pe oamenii din poveste. Te face să empatizezi cu ei, și-apoi, ce-i rău în a empatiza? Nu suntem roboți și nu trebuie să rămânem insensibili la suferințele altora.

Poate că azi nu pot face nimic pentru copiii ăia, dar peste câțiva ani, m-aș putea afla în poziția în care aș putea face ceva, le-aș putea întinde o mână de ajutor lor sau altora ca ei. Și dacă n-aș ști de ei, ajutorul n-ar mai putea fi dat.

Trăim într-o bulă

La alegerile prezidențiale din noiembrie anul trecut am realizat că trăim într-o bulă, așa cum spuneau mai mulți în social media. Într-o discuție cu niște rude, am adus argumente pentru care nu ar trebui să votăm cu un candidat. Și, deși au fost de acord cu mine, au început apoi să-l înjure și pe celălalt candidat, după care și-au îndreptat ostilitatea asupra mea. Ce, eu încerc să-i manipulez, de unde știu eu mai multe decât ei? Eu chiar cred tot ce se scrie pe Internet, am eu habar de cât muncesc ei, de cât de greu le e?

Nu, n-aveam habar. Aveam habar doar de greul meu, nu și de al lor. Nu știam de aversiunea lor față de oricine încearcă să le influențeze opiniile sau atitudinile, nu am realizat că au fost ani de zile manipulați, iar orice încercare de-a mea de a-i convinge va fi percepută ca manipulare. Nu știam, că nu i-am întrebat.

Extrapolând, dacă peste câțiva ani voi avea  bani de prisos și mă voi duce la un orfelinat și voi da bani fiecărui copil de-acolo sau cărți, tablete sau mai știu eu ce? Ce vor face aceștia? Vor crede că am venit să-i cumpăr sau că vreau ceva în schimb de la ei sau, mai rău, vor da banii pe droguri sau pe arme. Cu ce i-aș ajuta pe copiii ăia? Cu nimic. Căci, neștiindu-le povestea, neputând empatiza cu ei, n-aș ști de ce au nevoie. Ei nu de bani au nevoie, ci de afecțiune, de iubire, de oameni care să le arate ce înseamnă umanitatea, sentimentele și cum le faci față acestora. Dar ca să afli trebuie să cauți. Și când cauți îți asumi ca ceea ce găsești să nu fie neapărat un lucru pozitiv.

Copil în orfelinat

Dragă mami, te iubesc. Ce mai faci? Acum lucrezi la un magazin? Ce faci acasă? Ești bine cu soră-mea? Ce face cuscra? Sunt bine băieții? Alex, mă iubești?  Mult de tot? Vă iubesc toată viața. Dragă mamaie, ce mai faci? Tataie ce faci? Multă sănătate. Unchiul ce face? Sunteți bine? (fragment din ”Pastile pentru copii speciali”, de Oana Moisil, Casa Jurnalistului).

Dezmorțirea

Noi toți ducem câte o bătălie. Ne punem armuri ruginite sau dimpotrivă, lucioase și noi, în fiecare dimineață și, de multe ori, măști social-acceptabile. Pornim la luptă mai mult sau mai puțin resemnați, cu mai mult sau mai puțin entuziasm, cu mai multă sau mai puțină încredere. Ne ducem și luptăm, fiecare cu ce are de luptat. Și ne întoarcem amorțiți. De oboseală, de frustrare, de resemnare, de îndârjire, de revoltă. Prea puțini sunt cei care se-ntorc victorioși, și-aceia știu că e o victorie de etapă, nu de campionat.

Micro-bătălii sunt la fiecare pas. Câte unii mai luăm o pauză, că avem pe cineva de rezervă, un back-up, care să ne țină locul. Sau măcar pe cineva care ne întinde o sticlă cu apă, o mână de ajutor. O mamă, un tată, un soț, o soție, prieteni, o familie. Și tot nu se termină lupta asta, cu tot batalionul pe care îl strângem lângă noi.

La lăsarea serii, privim în gol, amorțiți. Nu știm că lângă noi sunt oameni ale căror bătălii n-are cine le duce, care n-au pe nimeni să le-ntindă o mână, să-i ia în brațe cât să-și tragă sufletul. Nu știm, că nu ne-am uitat la chipurile lor când am trecut pe lângă ei, dacă am trecut pe lângă ei.

Dezmorțirea vine când afli despre ei, când ești pus față-n față cu suferința lor, vezi prin ce trec și că n-au pe nimeni. Sunt ai nimănui.  Nimeni nu-i revendică, nimeni nu-i dorește, nimeni nu-i mângâie. La marginea societății cu ei, în ospicii și orfelinate, în azile mizerabile, cu asistenți indiferenți sau chiar mai rău.

”Semeni cu fata mea”

Eram prin anul 3 de facultate, voluntar la Liga Studenților Economiști. Am organizat noi o campanie caritabilă, am strâns bani și am cumpărat pachete pentru vreo 3 azile de bătrâni și sanatorii din zona Iașului.

Eram la un sanatoriu dintr-o comună învecinată cu orașul, aflată în renovare și cu câteva femei cazate acolo. Bătrâne, tinere, bolnave aproape toate. S-au strâns cu toatele în fața sanatoriului să ne întâmpine. Una dintre ele, cu Sindrom Down. Când m-a văzut, a venit repede la mine și m-a luat în brațe. M-a mângâiat pe obraz și mi-a spus că se bucură foarte tare că am venit. Avea lacrimi în ochi. Parcă ne cunoșteam de-o viață.

-Ce frumoasă ești, semeni cu fata mea. Așa e și ea.

-Aveți o fată, ce frumos…

-Da, am o fetiță. Vrei să o cunoști?

Fără să aștepte răspunsul, m-a tras de mână înspre camera ei. Acolo, m-a condus la patul ei, pe care ne-am așezat. De pe pat, a ridicat o păpușă.

-Ea e fata mea, nu-i așa că e frumoasă?

S-a zdruncinat atunci toată ființa mea, mi s-a făcut pielea de găină. Și-a luat păpușa în brațe și a început să-i vorbească, să-i spună că i-a venit o prietenă în vizită și că i-a adus cadouri.

N-are pe nimeni, mi-au spus femeile cu care împărțea camera. A abadonat-o mama de mică, fiindcă era bolnavă. Crede că păpușa e fata ei și are grijă de ea zilnic. O îmbrățișează și o leagănă. Se luptă cu morile de vânt, pentru fetița ei.

Pe ea n-a legănat-o nimeni, n-a luat-o în brațe o mamă iubitoare. Dar ea avea în ea resurse de iubire cât să te copleșească. M-a strâns atât de tare în brațe la plecare… Mi-a mângâiat iar obrajii, cu lacrimi în ochi și zâmbetul pe buze. Am plecat alt om.

M-am dezmorțit. Am aflat că-s norocoasă. Am aflat că poveștile triste ne amintesc că suntem oameni. De-atunci, aș strânge la piept toți copiii fără părinți, toți bătrânii fără familie, numai să simt că sunt om, iar ei să simtă că nu sunt singuri. De-atunci citesc toate poveștile despre ei, sperând că într-o zi voi putea face mai mult. M-am dezmorțit.

Vă recomand două texte superbe, întru dezmorțire. Sunt pline de trăiri și emoții, o să le citiți cu sufletul la gură și-o să le trăiți. Căci autorul a pus viață în cuvinte, pe lângă ritm și imagini. Le găsiți aici și aici.

 

Surse photo: unsplash.com, casajurnalistului.ro.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>