Lecții învățate

De prea multe ori am crezut că știu totul sau aproape totul despre un lucru anume. Și de aceleași multe ori mi-am dat seama că habar n-am, sunt ca Jon Snow. I know nothing.

1. Despre răbdare

Când eram în liceu de-abia așteptam să împlinesc 18 ani, să  mă angajez, să fiu independentă financiar, emoțional, din toate punctele de vedere. Și ajunsesem în punctul în care nu mai aveam răbdare, eram frustrată că nu le puteam avea pe toate chiar atunci. Într-o zi, împărtășind frustrările mele unui văr, acesta mi-a spus: ”Gabi, trebuie să ai răbdare. Nimic nu poate fi realizat într-o zi, ia-le pe rând”. Și-atunci am crezut că am găsit cheia și că a dospit răbdarea în mine, ca aluatul – într-o oră.

Băiete, ce m-am înșelat. Nici după 2 luni de concediu medical, petrecute aproape în totalitate în pat, nu mi-am cultivat virtutea răbdării. N-am răbdare nici să se termine un episod dintr-un serial, aș da fast-forward, ca să văd deznodământul. Răbdarea nu se capătă de pe-o zi pe alta, ci se clădește în timp, trecând prin încercări, prin situații-limită în care nu poți face nimic decât să aștepți să treacă ce-i mai rău. Am învățat lecția asta, dar nu cred nici acum despre mine că știu să o pun în aplicare.

2. Despre putere

A fi puternic de multe ori înseamnă a fi vulnerabil, a te accepta așa cum ești și a fi tu însuți, fără a înceta să te străduiești să fii mai bun. Știam asta, într-un fel, dar n-am realizat-o până când n-am văzut TED Talkul ăsta și ăsta. Eu credeam că a fi puternic înseamnă ”to power through”, să treci prin toate, să răzbați și să nu te afecteze nimic, să fii imperturbabil în fața greutăților. Iar eu am fost întotdeauna oricum, numai imperturbabilă nu. Am fost fricoasă, anxioasă chiar, am cedat, am plâns și m-am plâns, am renunțat și am luat-o de la capăt. Și iată-mă aici, paradoxal mai puternică, știind despre mine că mă pot îndoi, dar nu mă pot frânge, mă pot dezintegra pe moment în bucățele, ca mai apoi să mă adun. Sunt mai puternică, știind cât de slabă sunt de fapt, și nefiindu-mi frică să recunosc asta despre mine.

Credeam că atunci când voi fi mamă voi fi o forță de neoprit și nu mă va afecta nimic atât de tare încât să simt că nu mai pot, pentru că a fi mamă înseamnă a căpăta super-puteri, a găsi oricând și oricât de repede soluția potrivită și a o aplica fără a te plânge. Iar m-am înșelat cumplit, căci sarcina m-a trecut prin niște probe la care nu m-aș fi gândit și m-am găsit iar pe mine, aceeași plină de frici și plângând că nu știu ce să fac. Mi-a luat câteva săptămâni să accept că e normal și că-mi trebuie răbdare și calm pentru a trece peste, iar soluția n-o să apară cât aș bate din palme. A trebuit să accept fără rușine că nu pot spăla vasele și nu pot gândi limpede pentru a mă face bine în timp, cu răbdare, și a reuși să spăl din nou vasele și să gândesc limpede.

3. Despre așteptări nerealiste

De fiecare dată când am ceva de făcut, îmi setez niște standarde foarte înalte. Prea înalte. Când vreau să scriu pe blog, scriu 3 fraze și apoi renunț dacă nu par să îndeplinească standardele de calitate și creativitate pe care mi le setez. Nu-i îndeajuns de bun, deci nu mai fac. Wrong.

Repetiția este mama învățăturii, parcă ni se spunea la școală. Deci, cu cât scriu mai mult, cu atât mai multe șanse am să scriu din ce în ce mai bine. Dar e greu, ceva de speriat, să publici un text care nu pare îndeajuns de bun, să nu care cumva să-ți alterezi imaginea în ochii celorlalți (care imagine nu știu, că să fiu sinceră, nu v-am întrebat pe fiecare dintre voi cum mă vedeți, deși ar trebui s-o fac).

Așteptările pe care le am de la mine sunt de cele mai multe ori nerealiste. Și nu pentru că aș crede despre mine că sunt mai valoroasă decât sunt cu adevărat, ci pentru că nu iau în calcul că nu e neapărat nevoie să le depășesc sau să fiu perfectă. Sunt așa cum sunt, și atâta timp cât cresc și devin infinitezimal mai bună, n-ar trebui să fiu frustrată de faptul că nu mi-am îndeplinit toate așteptările. Sunt de multe ori exagerată, iar asta duce la frustrare, care duce la nerăbdare.

***

Doar trei lecții învățate în ultimele luni, dar cu care mă chinui de ani de zile și pe care mă bucur că le-am învățat, mai rămâne doar să le pun în aplicare. Piece of cake, aș zice, dacă mi-aș seta din nou așteptări nerealiste. Căci cu siguranță am să uit de ele în unele momente, am să fac doi pași înapoi și unul înainte. Asta-mi sunt, dar n-ar trebui să și defilez cu asta.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>