Mame. Episodul 2

Ploua cu găleata. Nu o afecta negativ, totuși, așa cum se întâmpla de fiecare dată când ploua. De data asta avea nevoie de apă, avea nevoie să vadă șiroaie curgând pe fereastra mare a dormitorului. Să audă vântul șuierând afară și să simtă căldura din casă. S-a simțit protejată pentru prima dată după mult timp.

Nu că ar fi fost fragilă sau pusă în vreo situație periculoasă, dar avea nevoie să se simtă în siguranță. O încălzea ploaia rece, de primăvară. De fapt, o încălzea gândul că plouă cu ape reci, nemiloase, bătute de vânt, iar ea e înăuntru, în liniște și la căldură.  Vedea lumea și o auzea, dar din exterior, căci ea era închisă în lumea ei, exterioară, într-o contemplare ciudată, dar binevenită.

Cât timp o fi trecut de când avusese ultima oară un răgaz pentru a privi și asculta ploaia? Câți ani de neliniște au fost, de fugă, de treburi și griji în care nu a avut timp să-și asculte bătăile inimii într-o zi de primăvară?

Era ceva ciudat de liniștitor în momentele alea de gălăgie ritmată, de scurgere violentă. Își dorea să vină furtuna. Să pocnească cerurile, să vadă norii spintecați de fulgere, să simtă cutremurarea pământului la fiecare tunet puternic. Să trosnească copaci, iar ea să simtă liniștea.

Prea multă vreme se luptase cu vremea, crezând că aceasta o influențează prea mult și încercând să scape din ghearele ei. Cu vremea, nu doar cu fenomenele meteorologice. Se luptase cu timpul, crezând că o să i-o poată lua înainte. Ea cu el, fugărindu-se mereu, fiind ba cu un pas în urmă, ba cu unul înainte. Când credea că, gata, a reușit să-l întreacă, o lua de-un picior, dădea cu ea de pământ și o țintuia acolo până o lăsa în urmă.

Ploaia n-o lasă în urmă, o poartă cu ea. Ploaia îi dă ritm. O udă la rădăcină, ca să crească. O desprinde de timp și de lupta ei, făcând-o conștientă că poate. Poate să se desprindă, să nu-și mai facă griji. Poate să respire liniștită acum, să nu mai urască venirea dimineții. Azi nu simte că o să vomite de frică, nu-i mai e frig, nu-i mai sunt brațele amorțite de panică.

Azi știe că, de fapt, n-a rămas în urmă. Era doar impresia ei de mamă panicată. Credea că n-a făcut îndeajuns de multe pentru copiii ei, că nu le-a oferit destul, că au trecut anii și ea nu a apucat să le spună totul despre viață, să-i învețe cum să supraviețuiască. Nu știuse niciodată cum să facă față trecerii timpului peste ei. Credea că o să treacă mai încet, că o să aibă mai mult timp să-i crească, să-i iubească, să-i mângâie și să-i ferească de lume.

Credea că ei or să experimenteze lumea așa cum o face ea acum. Din exterior, neatinși de frig, de vânt, de ploaie, de rele și necazuri, de dureri și plâns. Și s-a înșelat, ca-n toate dățile când și-a făcut planuri. Dar abia acum realiza că ea n-a luat în calcul ceva esențial. Ei cresc, se adaptează, trece vremea și peste ei. Așa cum ploaia lasă urme pe geam, așa timpul lasă urme în ei. Ea trebuia doar să aibă grijă să le fie alături, ca urmele să nu-i erodeze. Trebuia doar să-i învețe ce să facă din urmele alea, cum să le modeleze ca să devină oameni frumoși.

Toate zbaterile ei ridicole sunt în zadar. Copiii ei sunt firul de iarbă care a crescut prin asfalt. Și-au făcut loc în viață cu hotărâre și nu știe cât a contribuit ea de fapt la maturizarea lor. Ea n-a reușit decât să-i hrănească,  să-i îmbrace, să-i ia în brațe, să le mângâie frunțile, să-i ajute la teme, să-i țină de mână când traversau strada. I-a pregătit ea în felul ăsta pentru viață?

Uitase de ploaie. Se dusese momentul ei de liniște. Ca toate, de altfel. Când ești mamă, liniștea durează o secundă. Una numai. Ca să știi să o prețuiești. Restul e dragoste gălăgioasă, tumultuoasă, presărată pe ici pe colo cu frici, suferințe, plânsete. Restul timpului unei mame e ca ploaia. Te udă, te bate, te slăbește, te înfrigurează, îți trece prin oase până în sufletul pe care ți-l face ferfeniță, ți-l rupe în bucăți. Dar te hrănește și te face să crești. Când ești mamă, n-ai voie și vreme să te dai bătută, să te bagi la adăpost, sub umbrela comodității. Îți tragi gluga pe cap, ieși afară în mijlocul furtunii și te aperi cu rămășițele inimii îndrăgostite de puii tăi.

Cu gândul ăsta se întoarse în pat lângă omul ei care dormea adânc, respirând așa cum respira și la 20 de ani, când erau doar ei doi și n-aveau copii. Liniștit, ritmat, fără urmă de apăsare. Pentru o clipă, sau pentru câțiva ani – nu mai știa – uitase că de-acolo, din respirația lui își trage ea puterea.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>