Mame.Episodul 3

1. Exact ca eroina din ”Cocoșatul” lui Feval, al cărei nume nu mi-l mai amintesc, dar a cărei descriere o păstrez mereu cu mine, mama are părul și ochii negri, e înaltă și subțire, are o sclipire vie în privire și cearcănele adâncite de la plâns și vegheat asupra copiilor. Demnă și frumoasă, aveam să o descopăr pe mama într-un roman. Și de-atunci, de fiecare dată când o văd copleșită de griji, tristețe și suferință mă gândesc că e cea mai frumoasă femeie din lume, că sufletul ei plin de iubire i se oglindește în ochii negri cu care aruncă fulgere, dacă e nevoie. Și asta îmi doresc și pentru mine: să fiu atât de frumoasă și de puternică sufletește încât să încălzesc sufletele copiilor mei numai privindu-i în ochi, să le inspir teamă aruncându-le fulgere din priviri celor care îndrăznesc să mi-i rănească sau să le provoace fie și cel mai mic disconfort.

– Ce faci, mami? Am aflat o bârfă nouă și te-am sunat să o împărtășesc cu tine.

– Păi, normal, mami, așa se face. Că doar noi suntem prietene, nu?

Da, noi suntem prietene. Vicky și Gabi. Prietene care s-au găsit de-abia când s-au îndepărtat una de cealaltă.

Întotdeauna mi-a spus:  ”Eu nu vreau să-mi spui tu Sărut mâna și  să-mi vorbești cu matale. Îmi spui cum vrei tu – Bună, Salut, tu, Vicky…. Mie îmi place să fim apropiate, să îmi spui tot ce se întâmplă cu tine. Nu vreau să rămâi lângă mine toată viața, niciodată nu m-am gândit că am făcut copii ca să rămână lângă mine, să ne dea o cană cu apă la bătrânețe, cum ne spunea nouă tata. Du-te, mamă, unde vezi cu ochii în lumea asta și unde ți-o fi ție mai bine. Nu-mi trebuie decât să mă suni și să-mi spui: Mami, sunt bine, stai liniștită. ”

Mi-a dat drumul de lângă ea la 11 ani și numai ea știe ce-o fi fost în sufletul ei. La 15 ani am plecat la 700 de km depărtare de casă, doar eu, în necunoscut. I-au spus că e inconștientă, că cine știe ce-o să fac eu acolo? Cine mă păzește pe mine într-un oraș mare, eu sunt fată singură, copilă, de capul meu… Dacă mă golănesc, dacă încep să umblu cu băieți, dacă las școala de izbeliște și mă apuc de altele?

Câtă încredere a avut ea în mine să mă lase singură nu știu. Și-acum o să ziceți că a fost inconștiență, că puteau să mi se întâmple atâtea și atâtea, dar am avut noroc. Vă contrazic, puteam sta lângă ea, lipită de fusta ei și să mi se întâmple atâtea și atâtea rele. Am văzut cu ochii mei cum o fetiță era să fie călcată de mașină la o secundă după ce s-a desprins din mâna mamei ei. La fel, am văzut adolescente care s-au rătăcit chiar dacă locuiau în casă cu mamele lor. Puteam sta lângă fusta ei și să nu simt niciodată dragostea ei, așa cum am simțit-o de la distanță, în fiecare vorbă spusă la telefon.

Credeți că i-a fost mai ușor că a rămas doar cu un singur copil acasă? Nu, nici ei nu i-a fost, nici lui taică-miu, nici fratelui meu și cu siguranță nici mie. Cred că numai ea știe în câte nopți i s-a tăiat răsuflarea de dorul meu și de frica de a nu ști unde sunt, ce fac, dacă dorm în patul meu sau nu. Nu am înțeles niciodată dragostea ei față de noi până recent. Cred că mai degrabă mi-a fost frică să mă uit în ochii ei cu inima deschisă și să văd cât de tare ne iubește.

– Eh, mamă, numai mamă să nu fii.

N-am înțeles asta, dar acum înțeleg. Acum cred, cel puțin, că înțeleg cum e să iubești atât de tare încât te doare și carnea pe tine dacă copilul tău suferă câtuși de puțin.  Și nici nu am copii. Dar o să-i am. Și cum să stăvilesc atunci avalanșa asta de dragoste pe care o primesc eu când îmi deschid inima să o văd pe mama cu adevărat? Nu știu, dar am să înțeleg, la fel cum am înțeles ce înseamnă numai mamă să nu fii.

***

2. Domnișoara Irina nu are copii. Adică nu ai ei, biologici, născuți de ea. Copii pe care de-a lungul timpului i-a numit ai ei are cu sutele. Pentru că este învățătoare.

Prin mâna și inima ei au trecut câteva generații de copii ai altora pe care ea i-a luat odată la fiecare 4 ani ca să-i crească, să-i învețe, să le frământe creierele mici și inocente până le-o dospi înăuntru dragostea de carte și de cunoaștere. Și tot odată la 4 ani le-a dat părinților înapoi copii mai mari, mai deștepți, mai frumoși. De unde știu asta?

Știu asta pentru că și pe mine m-a modelat timp de 4 ani și a făcut-o cu atâta dragoste și atâta îndemînare încât mi-a rămas în suflet pentru totdeauna. Știu asta pentru că discutând cu foștii mei colegi și cu cei din generații mai mari regăsesc același ton încărcat de dragoste și respect la adresa ei. Ne e dragă ființa asta pentru că a avut grijă să ne spună că îi suntem dragi, pentru că ea însăși ne-a numit ”copiii ei” și s-a purtat cu noi așa cum se poartă o mamă: cu dragoste, cu hotărâre, cu răbdare, dojană uneori și blândețe cel mai adesea.

Ea mi-a spus că visele se împlinesc pe rând. Și de-atunci cred asta cu tărie, mi-o repet zilnic, dar și de fiecare dată când mi se mai împlinește un vis.

***

3. Nici Linda nu are copii ai ei. Are, în schimb, un nepot și o nepoată,copii ai surorii ei, Esther. Acum, că Esther nu mai este, Linda le ține loc de mamă, chiar dacă ei sunt părinți la rândul lor.

Linda are 73 de ani și leucemie. A fost manager de hotel toată viața. Acum e artist. Face minunății din sticlă fuzionată, în atelierul ei de la subsolul casei din Salt Lake City.

”Either lead, or follow, or just get out of the way”. Mi-a spus asta într-o zi, când eu munceam pe tura de după-amiază și era mai liber, așa că aveam timp să mai vorbim despre una, alta. N-am înțeles pe loc, dar mai târziu mi-a spus că fiecare dintre noi are rolul lui, are locul lui în lume, dar că trebuie să ni-l aflăm. Să fim conștienți de valoarea noastră, să știm ce putem face și ce nu, ca să nu încurcăm lumea.

Linda e blondă cu ochi albaștri, ochi care îți pătrund în suflet când te privește și care se fac dintr-o dată mai mici atunci când încearcă să sape adânc în tine, să scoată adevărul la iveală. Știe cum să te descoasă, știe cum să te ghideze, are răbdare să-ți spună unde ai greșit fără să te facă să te simți mai puțin valoros sau mai puțin apreciat. În sensul ăsta, Linda e la fel ca o mamă.

Linda n-are copii, dar toți studenții J1 care lucrau la motel erau, într-un fel ai ei. Pe Cătălin, care rămăsese ilegal în SUA, l-ar fi adoptat dacă ar fi putut, dar Cătălin era major de mult. Pe noi nu ne-a îndrăgit mai puțin nici măcar când i-am făcut mașina praf într-un accident stupid, ci ne-a spus că cel mai frică i-a fost să nu fim răniți.

Venea să-mi aducă un cadou de nuntă când a intrat un camion în mașina ei pe autostradă și i-a rupt femurul. Nu a mai ajuns să-mi dea cadoul, nici în România n-a mai venit de nunta noastră, pentru că leucemia și piciorul rupt i-au adus niște complicații. Dar tot spune că o să vină într-o vară, chiar dacă o să se supere Riadh pe ea că e wreckless. Și eu o cred, pentru că ea se ține de cuvânt.

Apropo, she leads.

*

Mamele nu trebuie să aibă copii ai lor ca să fie mame. Iar mamele cu copii ai lor nu sunt mai puțin femei. Noi toate ar trebui să ne amintim despre noi înșine mai des. Să ne uităm în oglindă mai rar, dar cu mai multă atenție la ce ne spun ochii. Să ne respectăm mai mult, să ne iubim mai mult, să ne acceptăm mai mult, să ne iertăm mai des. La mulți ani, doamnelor!

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>