Mi-s un copac

Din când în când, mai arunc o privire către mine cea din trecut, ca să verific dacă-s tot la locul meu sau m-am rătăcit printre planuri și rutine. Îmi citesc textele, mă uit la pozele și postările de pe Facebook, sau scormonesc prin memoria laptopului vreun draft care să-mi arate cum eram, ce făceam și cine voiam să fiu.

Cine mi-s eu mie? Asta mă tot întreb zilnic și, da, deși știu răspunsul, tot mă întreb ca nu carecumva să mă trezesc într-o zi că mi-s alta. Îmi număr doagele, să nu-mi lipsească vreuna, ca și cum mi-aș număra bagajele în aeroport. Dar nu vă gândiți că dac-am zis de aeroport înseamnă că am și ajuns la destinație. Nu, nu, poți să-ți numeri bagajele și când faci vreo escală.

Când fac această revizie periodică a Gabrielei, arunc un ochi și pe ceea ce-mi propusesem inițial să fac, mai scot o hartă să văd dacă am ajuns unde trebuie, mai caut scurtăturile pe care le-am străbătut sau, dimpotrivă, podurile rupte care m-au forțat să fac ocoluri. Nu-i simplu, e ca-n scris, nu te poți minți.

Și e cu alunecări de teren. Căci se prea poate să vezi că ai ratat ieșirea din labirint și să-ți fugă pământul de sub picioare de teamă că n-ai s-o mai găsești la timp. În definitiv, la asta se rezumă totul: la timp. Că ăsta nu e regenerabil, nu-l crești la loc cu dorința inimii sau puterea minții, și nici cu dibăcia mâinilor.

În momentele astea, de revizuire, mă regăsesc eu pe mine însămi și mă înfig mai bine cu picioarele în pământ, să capăt stabilitate. Îmi torn singură apă la rădăcină, puțin câte puțin, ca să cresc frumos, constant, nu dintr-o dată și strâmb. Unde găsesc apa, mă-ntrebați?

Păi e pe lângă mine, în oamenii care mă înconjoară, în familia mea și prietenii mei. Mai împrumut câte-o cană și de la străini, cei care au făcut ce-aveau de făcut și au spus ce-aveau de spus și, făcând și zicând toate cele, au ajutat alți oameni. La ei nu seacă niciodată izvorul. O iau și din natură, de la munți și mări, apusuri și răsărituri, o iau de la motanul meu jucăuș și de la casa mea colorată. Mai storc câte-o picătură de prin călătorii, o pun în bidonaș și-o aduc acasă. Mai citesc un cuvânt frumos, o carte bună, mai privesc un chip senin pe stradă, mă mai bucur de zâmbetul unui bebeluș.

Toate astea, pentru mine, sunt ca apa pentru o plantă. Necesare supraviețuirii și creșterii. Iar eu mi-s mie un copac. Unul cu multe ramuri, ce necesită periodic toaletare.

 

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>