Ningea în Ajun de Crăciun

Nu știa ce-o să facă anul ăsta de sărbători, era primul an când era singură, în garsoniera ei plină de cărți din centrul Bucureștiului. Doar ea și cu motanul. Chiar dacă erau doi, tot singură se punea că era.

El plecase iar, și doar știa că o să se întoarcă, dar nu putea să-și scuture senzația de singurătate și abandon, era ca și cum ar fi rămas orfană, a nimănui. Orfană de dragoste și de căldura unei ființe umane lângă ea. Nici ploaia nu o mai liniștea acum. Era decembrie, iar ploaia părea nefirească, așa cum singurătatea ei era nefirească.

De-a lungul anilor, rămăsese de multe ori singură și nu o afectase, dar niciodată de sărbători. De data asta, își cărase singură bradul, îl împodobise tot singură, aprinsese luminile în liniște și exclamase ”Wow” doar pentru ea, uimită fiind de căldura ce părea să-i inunde camera mică și colorată.

De la Sfântul Nicolae și până la Crăciun, fiersese vin în fiecare seară și citise la lumina lumânărilor. Își crease o relație intimă cu lumina slabă, cărțile și singurătatea. Crezuse că s-a obișnuit cu ea, că au devenit prietene. Dar se înșelase.

În Ajunul Crăciunului, găti excesiv. Era doar ea, motanul nu mânca decât mâncare de pisici, dar ea tot pregătise trei feluri de mâncare și două prăjituri, se gândise că poate găsește vreun om fără casă și îi dă lui excesul. Pusese colinde și plânsese ca un copil, de bucurie că Hristos se naște. Se întrebase cum ar putea o tânără să nască un copil într-o iesle și câtă putere i-ar trebui ca să facă asta și apoi să se bucure de pruncul ei. Sfârșise prin a regreta că s-a gândit la copii, ea trecuse de vârsta la care își imaginase că va avea o familie.

Nu era nebună, știa și ea că el o iubea și că vor avea cândva familia dorită, dar era singură de Sărbători și asta o întrista. Îi aducea aminte că tot succesul ei nu înseamnă nimic fără un suflet pe care să-l strângă la piept. Iar ea nu avea pe cine strânge la piept Crăciunul ăsta, în afară de motan. Așa că-l luă pe el în brațe, îl strânse bine și începu să râdă de fața lui chinuită.

Se trezi brusc din melancolie, la auzul soneriei. Nu aștepta pe nimeni. Poate erau colindători. Să le deschidă oare colindătorilor, nu e periculos că e singură acasă? Aici, în orașul ăsta mare, cine știe ce se poate întâmpla?

Mai sună o dată, de data asta apăsat. O enerva faptul că nu avea vizor și nu putea să vadă cine era afară. Se hotărî să deschidă. Se duse ușor, învârti cheia de trei ori și deschise ușa.

Era el în prag. Ținea un clopoțel într-o mână și valiza în cealaltă. Îi venise sufletul acasă și putea să-l strângă la piept.

Îl trase de mână până în casă, el o luă în brațe și o învârti de mai multe ori. Îl strânse cât putu de tare, să-i ajungă până la suflet.

În brațele ei, era el, iar pe geam văzu că afară cădeau fulgi de zăpadă. Ningea în Ajun de Crăciun. Totul revenise la firesc: el acasă, ea nu mai era singură de sărbători, iar iarna sosise în decembrie. Ningea, în Ajun de Crăciun.

 

Citește și Cocon.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>