Pe Facebook suntem cu toții fericiți

Mă trezesc uitându-mă la pozele cu burți de gravide de pe Facebook și la anunțurile dulci/amuzante/siropoase pe care le fac cuplurile când așteaptă un copil și mă gândesc că ar trebui să pun și eu una, să nu creadă lumea că țin secret sau că nu mă bucur că aștept un copil.

Mă bucur și pentru mine și pentru ele, pentru toate cuplurile care vor avea copii. Dar mă și întristez. Pentru că toată lumea pozează în ipostaze de familie perfectă, de cuplu perfect, de viață fericită, cu atitudine zen. Se scriu zeci de comentarii în care toată lumea felicită cuplul pentru ”minunea” concepută, mama pentru ”burtica frumoasă” și li se adresează cu ”mămico” și ”tăticule”. Nimeni nu întreabă public cum se simte mama cu adevărat, dincolo de euforia momentului. Se anunță că e băiat sau fată cu albastru sau roz, sau prin ședințe foto profesionale, cu hăinuțe mici, baloane și tricouri cu mesaje sugestive.

Și nimeni nu zice cum e de fapt.

Nimeni nu zice cât e de greu, nimeni nu spune despre lupta pe care o duce femeia însărcinată cu oboseala, cu hormonii, cu stările de rău, cu propriul corp care nu pare să-și dorească intrusul dinăuntru. Nimeni nu vorbește despre gânduri din miez de noapte, despre frici și îndoieli, despre grija de a-i oferi o viață frumoasă. Pe Facebook suntem cu toții fericiți.

Stau în pat de-o lună, cu iminență de avort. Da, sunt însărcinată în 16 săptămâni. Și nu-i ușor, nu-i nici pe departe numai bucurie, fluturași în stomac și felicitări din partea familiei.

Ne-am dorit copilul ăsta, din tot sufletul. Când am aflat că sunt însărcinată n-am știut cum să reacționez – tremuram și mă gândeam că n-am văzut niciodată 2 liniuțe pe un test de sarcină făcut de mine. Dar Răzvan știa, simțise că sunt însărcinată, și zâmbea cu bucuria omului căruia i s-a confirmat o intuiție bună. Zâmbeam amândoi, un zâmbet liniștit de bucurie și încredere. Mi-a luat câteva minute să realizez ce înseamnă cele două liniuțe și să fac conexiunea între ele și stările de oboseală și rău avute în ultimele săptămâni, repulsia mea bruscă și inexplicabilă față de carne și cafea.

N-a fost nici o minune, îmi dau seama. A fost lucrul cel mai firesc pe care l-am simțit când am realizat că sunt însărcinată cu adevărat: așa trebuie să fie, mi-am spus, primesc cu bucurie misiunea asta, pentru că știu că așa trebuie să fie, pentru mine.  Iar primele săptămâni au fost minunate, am spus întregii familii, colegelor de birou și prietenilor apropiați, nu am putut să aștept nici măcar confirmarea oficială de la ginecolog ca să le spun părinților mei.

Bucuriile trebuie împărtășite întotdeauna. Dar de ce nu și greutățile, mă întreb acum? Din ele oare n-avem nimic de învățat?

Când au început sângerările, au venit la pachet cu ele și durerile, și frica mi s-a cuibărit în suflet. Dacă-l pierd? Dacă intru și eu în rândurile femeilor care au pierdut un copil sau mai mulți? Nu l-am pierdut, durerile s-au estompat, încrederea a revenit.

Când a venit șuvoiul de sânge a doua oară, mi-am spus că n-am să las copilul ăsta să iasă din mine până ce n-o fi pregătit să înfrunte lumea. Am fost tare, n-am plâns nici pe drumul spre spital, nici măcar când am ajuns acasă și-n urechi îmi răsunau cuvintele doctoriței: ”Acum totul e o chestiune de noroc. Dacă aveți noroc, treceți noaptea asta cu bine și apoi aveți șanse. Am văzut și cazuri fericite, dar cum spuneam, totul ține de noroc, medicina nu mai poate interveni acum”.

În sufletul meu s-a cuibărit frica. Am încetat să mă mai gândesc la fătul din mine ca la copilul meu, ca un mecanism stupid de apărare în fața durerii. Credeam eu că așa n-am să sufăr dacă-l voi pierde, căci nu voi fi atașată de el. Proasta de mine. Am spus celor câțiva cărora le spusesem și de sarcină, pentru că nici ăsta nu era un secret.

Acum stau în continuare în pat, în concediu medical. Nu pot merge la birou, pentru că nu pot sta pe scaun mai mult de câteva minute. Apoi încep durerile, după dureri sângerarea, iar după ea frica, frustrarea și sentimentul de neputință. Nu pot coase, nu pot găti, spăla vase, face curat, iar tot ce scriu e trist.

Mă bucur, cum să nu mă bucur că o să am un copil împreună cu soțul meu, pe care îl iubesc de 12 ani și alături de care perspectiva unei familii mi s-a părut întotdeauna cel mai frumos și firesc lucru pentru mine? Dar e greu. E al dracului de greu, cel puțin pe cât e de frumos.

Acum, sper să fie ăsta doar cazul meu, iar toate ipostazele fericite de pe Facebook să reflecte întocmai realitatea. Sper ca mamele care zâmbesc radios la poze cu burtica să zâmbească așa clipă de clipă. Dar dacă nu e ăsta cazul, sper să recunoască măcar pentru ele și apropiații lor că viața nu e ca-n filme și ca-n basme. Să recunoască lupta, greul, fricile din sufletul lor și să nu le țină acolo îngropate amăgindu-se că sunt pe atât de fericite pe cât arată pagina lor de Facebook.

Eu una sunt mai mult tristă și frustrată zilele astea, recunosc. Asta nu înseamnă că nu sunt bucuroasă că vom avea un copil sau că nu sunt optimistă că vom depăși momentul greu și mi-l voi strânge la piept. Așa trebuie să fie, pentru mine, ca să învăț o lecție, ca să fiu mai puternică și să nu iau totul de-a gata, uitând să apreciez frumusețea vieții.

Iar sarcina nu-i despre poze frumoase pe Facebook, ci despre mamă, tată și copilul lor, despre cum vor lucra ei împreună pentru a depăși obstacolele și a crește un om sănătos, frumos și bun.

Share Button

Comments

  1. Alexandra says

    Draga mea Gabi, ce ma bucur ca ne-ai scris! Imi las numele celalalt deoparte, nu-l scriu, tu oricum stii cine sunt :)
    Te admir din tot sufletul pentru ca te-ai deschis si ne-ai impartasit ceea ce traiesti, fara “filtre”. Si eu sunt sigura ca pe facebook toata lumea e fericita, fara sa vorbeasca sincer si despre greutati. Si noi ne dorim din suflet un copil, de un an si jumatate il asteptam in viata noastra. Cu toate ca suntem bine sanatosi, rugaciunile noastre nu dau rezultat.. :( Si ma intreb: toate viitoarele mamici care pozeaza cu burtica si bannere cu “it’s a girl”, “baby loading” etc. au pocnit din degete si o zana buna le-a adus bebelul in pantec a doua zi?
    Poate am mai prinde si noi un pic de curaj daca viitoarele mamici ar impartasi macar o bucatica din greutatile intampinate pe drumul asta. Pentru ca sigur nu e totul roz.
    Iti multumesc pentru articolul asta, iti multumesc pentru ca datorita lui am sa apreciez si mai mult momentul in care voi vedea cele doua liniute mult asteptat. Iar tie, draga mea, iti doresc din suflet multa sanatate si putere, sper ca Dumnezeu sa aiba grija de tine si de puiul tau! Daca as putea, m-as teleporta in acest moment langa patul tau, sa bem un ceai bun si sa ne uitam la poze cu materiale frumoase si design interior :)
    Te pup si te imbratisez cu drag!

    • AtelierI says

      Alexandra, îți mulțumesc tare mult pentru sprijin și pentru cuvintele frumoase. Cu siguranță nu totul e roz, dar cred că ne e frică să fim vulnerabili și să spunem adevărul, de teamă că nu ne încadrăm în norma socială.
      Pentru unii, copiii vin mai devreme, uneori pe neașteptate, iar pentru alții durează mai mult. Eu sunt sigură de un singur lucru: fiecare copil vine la momentul potrivit și aduce cu el o lecție pe care, dac-o învățăm, vom fi părinți și oameni mai buni.
      E greu să împărtășești lucrurile astea, și apreciez mult că și tu ți-ai pus aici povestea, pentru că eu cred că ar trebui să învățăm că uneori călătoria îți aduce mai multe decât destinația în sine.
      Să fiți sănătoși în continuare și să vă bucurați de fiecare moment, iar când o veni copilul să aveți seninătate și putere să-l creșteți frumos!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>