Recapitulare în prima zi de școală

Începuturile, în general, sunt cele mai frumoase etape ale vieții. Începuturile de școală sunt cele mai frumoase dintre începuturi, pentru copii și părinți deopotrivă.

Pentru mine, anul încă începe în septembrie – octombrie odată cu deschiderea școlilor și universităților și nu pot concepe sub nici o formă de ce e mai relevant 1 ianuarie decât 15 septembrie sau 1 octombrie. Dar poate așa sunt doar eu, cu circuitele legate în prima zi de școală.

Încă aștept, în fiecare septembrie, să se întâmple ceva pentru mine și de multe ori nu pot identifica ce aștept de fapt, dar cred că eu aștept să-nceapă școala, să fiu din nou pe terenul de sport la 8 dimineața, să-mi revăd colegii sau să mi-i cunosc pe cei noi, la început de nou ciclu de studii. Poate o să mă înscriu la o nouă facultate sau la un nou master, dar mă îndoiesc că voi mai trăi vreodată aceleași emoții pe care le-am trăit ca elev și student.

Fiecare ciclu de studii a fost, pentru mine, o nouă viață.

*

În I-IV am învățat că visele se împlinesc pe rând, am iubit o învățătoare ca pe o doua mamă (și încă o port în suflet și mă gândesc la ea și vorbesc cu ea), am stat în bancă cu Bogdan, un băiețel brunet, cu tunsoare faină, ochi albaștri și un dinte ciobit de la o căzătură cu bicicleta, care mi-a spus mai târziu că mă plăcea și după care am plâns două săptămâni, în ultima parte a clasei a IV-a, când el se mutase la altă școală.

”Mami, eu nu vreau alt coleg de bancă, eu vreau să vină Bogdan înapoi, nu vreau să stau cu nici o fată, vreau să stau cu el”

”Domnișoara Irina nu are copii. Adică nu ai ei, biologici, născuți de ea. Copii pe care de-a lungul timpului i-a numit ai ei are cu sutele. Pentru că este învățătoare.

Prin mâna și inima ei au trecut câteva generații de copii ai altora pe care ea i-a luat odată la fiecare 4 ani ca să-i crească, să-i învețe, să le frământe creierele mici și inocente până le-o dospi înăuntru dragostea de carte și de cunoaștere. Și tot odată la 4 ani le-a dat părinților înapoi copii mai mari, mai deștepți, mai frumoși. De unde știu asta?

Știu asta pentru că și pe mine m-a modelat timp de 4 ani și a făcut-o cu atâta dragoste și atâta îndemînare încât mi-a rămas în suflet pentru totdeauna. Știu asta pentru că discutând cu foștii mei colegi și cu cei din generații mai mari regăsesc același ton încărcat de dragoste și respect la adresa ei. Ne e dragă ființa asta pentru că a avut grijă să ne spună că îi suntem dragi, pentru că ea însăși ne-a numit ”copiii ei” și s-a purtat cu noi așa cum se poartă o mamă: cu dragoste, cu hotărâre, cu răbdare, dojană uneori și blândețe cel mai adesea.

Ea mi-a spus că visele se împlinesc pe rând. Și de-atunci cred asta cu tărie, mi-o repet zilnic, dar și de fiecare dată când mi se mai împlinește un vis. ”

Gimnaziul a fost cea mai nebună perioadă din viața mea de elev, într-o clasă de matematică, cu de două ori mai mulți băieți decât fete, cu participări la olimpiade și spart clișee despre fata de la țară, tocilara clasei, etc. A fost vremea prieteniilor de care-ți amintești mereu cu drag, a celei mai faine colege de bancă – Gina – și a celor mai nebuni și deștepți băieți din tot orașul. Cu toții i-am scos peri albi dirigintei, am chiulit în grup, am spart table, geamuri, dulapuri, am ținut revista școlii în limba franceză, am luat primele locuri la toate concursurile la care am participat, am dat tonul la striptease pe catedră, ascuns în dulap în timpul orelor și pus întrebări de-acolo profesorilor. Nu este coleg din gimnaziu de care să nu-mi fie drag și care să n-aibă loc în amintirile mele.

Nu este profesor din gimnaziu care să nu mă fi motivat, începând cu profa de română și terminând cu proful de engleză, care ne povestea călătoriile lui prin State. Diriginta mi-e dragă și-acum, cu tonul ei calm și neputința de a ne struni, oricât ar fi încercat.

Liceul a fost un fel de școala vieții, ales pe motivul ”Dacă tot am medie mare, de ce n-aș merge eu la cel mai de fițe liceu din orașul mare în care am pus piciorul acum 2 zile numai și în care nu cunosc pe nimeni?”. Negruzzi a însemnat viața la cămin, în camere de 8, apoi 4 persoane, mâncare proastă la cantină, crize de gastrită și întâlnirea iubirii vieții mele la 15 ani. Am făcut niște proiecte în liceu de care alții nu au parte nici în timpul facultății. Am participat din nou la olimpiade, concursuri, sesiuni de comunicări, am mers la n-șpe majorate și petreceri, am încercat să fumez cu băieții din cămin (fără succes, totuși), am mers în excursii la munte, m-am îndrăgostit și am rămas alături de băiatul ăsta negru la față, șef al clasei și membru al găștii liceului, pe care l-am convins să nu mai chiulească (decât cu mine, bineînțeles ;)). Tot în liceu mi-am întâlnit cea mai bună prietenă, împreună cu care am înfruntat o grămadă de necazuri și am împărtășit zeci de momente frumoase.

„Bobu!”

„Prezent!”                             

Bobu?! Serios?! Ce nume o mai fi şi ăsta? Cum să te cheme Bobu şi să mai fii şi mândru de asta?

Răzvan a fost dintotdeauna sigur pe el, încrezător şi competitiv. La 15 ani, când era slab şi negru, iar lanţul de aur de la gât îl făcea să pară un pui de ţigan, el răspundea cu tupeu profesoarei de logică:

„E un Sony Ericsson. L-am primit cadou de la colegi de ziua mea. E foarte performant.”

Ştiţi ce era fain la el? Că era natural oricând, în orice postură. Bad boy în costum de Negruzzi, chiulangiu minţind cu zâmbetul pe buze, şef de clasă autoritar şi responsabil.

Nu-mi plăcea de el că nici nu se bărbierise încă, avea un puf de mustăcioară, era slab şi negru, mergea prea înţepat, era arogant. Plus că mă intimida teribil… Aere de negruzzist.

***

Acum când mă uit în urmă şi scriu despre el, mă simt cu o sută de ani mai bătrână. Iar el – în varianta de 15 ani – pare altcineva.”

Facultatea a venit la pachet cu adevărata libertate, dar și cu ceva mai multe greutăți și activități academice. M-a provocat, plictisit și enervat pe rând, dar la final aș fi luat-o de la capăt. Am stat din nou în cămin, am făcut voluntariat, am mers la balurile bobocilor, am făcut fundraising, organizare de evenimente, am scris și filmat proiecte, am avut și job full-time în anul doi, iar vacanțele mi le-am petrecut în State, trăind cele mai faine momente din viața mea și cunoscând lumea.

Masterul a fost cu totul altceva, în primul an eram cam plictisită, iar în cel de-al doilea eram măritată și cu job full-time, așa că am apreciat mai mult puținele ore petrecute în sălile universității. Mi-a plăcut să-mi scriu disertația, așa cum mi-a plăcut să-mi scriu licența, și am încercat să fac din lucrările astea două povești ale mele, am vrut să-mi poarte amprenta.

*

Acum visez cu dor să o iau de la capăt, n-aș mai strâmba din nas la lecturi obligatorii, nici la exerciții suplimentare. Aș reciti a patra oară ”Crimă și pedeapsă” și aș mai scrie o lucrare despre ea, la fel cum aș relua exercițiile de caligrafie, în speranța că aș lua 10, nu 8, de data asta.

Școala a fost și este baza construcției care se numește Gabriela Bobu. Nu-mi mai amintesc nici 10% din lucrurile învățate, dar îmi amintesc oamenii, pe unii îi am încă alături, și știu cine sunt eu datorită școlii. Aceeași școală mi-a oferit vise, m-a făcut să vreau mai mult de la mine mereu, să apreciez ce am fără să mă resemnez. Am învățat să trec lucrurile prin filtrul minții mele mai întâi, să nu am opinii nedocumentate și neargumentate, să nu fac judecăți gratuite și să nu iau de-a gata nimic. Și-am mai învățat că niciodată nu te oprești din învățat și, vorba tatei, cu cât știi mai multe, cu atât ți se pare că știi mai puține.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>