Roșia pentru mine, ca madlena pentru Proust

Poveștile, ca și roșiile, sunt de mai multe soiuri. Mie îmi plac acelea răsădite în oameni, care dau roade în interiorul altor oameni, cei care le citesc. Povestea de față e, așa cum sugerează titlul, despre memoria involuntară.

***

Mă trezeam buimacă. Dormeam câte patru ore la prânz, în casa mare și răcoroasă, cu pereți groși din cărămidă. Ieșeam afară pe la 5 după-amiază și mă lovea căldura în moalele capului. Pe jumătate adormită, mergeam în grădină și culegeam o roșie fierbinte, acoperită cu un strat fin de praf de câmpie, o ștergeam în mâini sau de dosul tricoului și mușcam din ea cu sete. Cu sete și cu foame, cu voluptatea cu care guști plăcerea, cu bucuria cu care guști cel mai bun desert făcut de mama. Doar că nu era un desert și nu era făcut de mama, ci era un fruct răsărit și crescut în pământ negru, gras, și copt de soare. Închideam ochii ca să simt textura cărnoasă fără să mă distragă celelalte simțuri.

Prima mușcătură era întotdeauna una blândă, ca să nu rănesc roșia. Apoi mușcam din ce în ce mai repede, mai cu poftă, până la cotor și, de cele mai multe ori, mâncam și cotorul, care avea în el toată aroma vrejului de roșie. O sorbeam, pur și simplu, așa fierbinte cum era, ca să mă trezesc și să mă revigorez. Apoi, ca și cum n-aș fi fost niciodată moleșită, mă ștergeam pe mâini de tricou și plecam să mă spăl pe față.

Când eram acasă, la Vișina, fiecare mic dejun includea obligatoriu salată de roșii cu ceapă și brânză. Și pâine coaptă în țest sau în cuptorul de lut și cărămidă, de afară.

Făcea mamaie pită la țest, pe care o ungea cu suc de roșii proaspete. Făcea ciorbă de roșii, cu creanga de cimbru fiartă în ea, și dreasă cu ou. Făcea mâncare de roșii cu usturoi. Saramură de pui cu roșii. Roșii coapte pe grătar, aruncate în salata de ardei copți asortată cu salată de vinete. Făcea mama bulion, saricilat și suc de roșii. Pe cel din urmă îl beam iarna cum bei sucul de portocale.

Roșii dimineața, la prânz și seara. Se trezeau devreme ca să sădească roșiile, apoi să planteze răsadul, apoi să-l ude. Mai târziu se trezeau devreme să-l copilească pe răcoare, ca să nu îi prindă căldura cu mâzga verde de pe vrejuri lipită de piele. Se trezeau devreme să culeagă roșiile, plecau să le vândă sau așezau măsuța rotundă la umbră, sub nuc, să facem bulion. Fierbeau bulionul seara, pe răcoare, până seca și nu mai rămânea nici un sfert din ceaunul ce fusese plin.

Opream, cu mamaie, roșiile cele mai mari și mai coapte, le scoteam sămânța și o puneam la uscat, pe casă, pentru anul viitor, iar miezul îl mâncam atunci, pe loc. Eram mânjite de sucul roșiilor până la coate, ne curgea zeama pe picioare și ne invadau muștele. Ne ustura pielea pe care se uscase sucul de la roșii.

Au trecut prea mulți ani de când am făcut ultima oară bulion la Vișina. Dar am fost în vara asta și am intrat în roșii, le-am mirosit, le-am pipăit, am mâncat una nespălată pe îndelete și mi-am amintit ce simplă era viața. Noroc cu socrii mei, ca au roșii în grădină și mai apuc să le mănânc direct de-acolo, mai experimentez din când în când sentimentul că toate sunt la locul lor, așa cum trebuie să fie. Roșia – roșie, viața – simplă, omul – recunoscător naturii.

***

Inimă de bou îi zice soiului meu preferat. Când pui mâna pe ea, să o rupi de pe vrej, îi crapă pielea și lasă să se vadă carnea roșie, voluptoasă, cu semințele mici și rare. Poți s-o mănânci acolo, pe loc, în grădină, să muști din ea chiar dacă e încinsă de soare, să ți se prelingă zeama pe bărbie și să tragi adânc în nări mirosul de roșie adevărată. O singură mușcătură și n-o să uiți niciodată plăcerea de a devora inima de bou. Poți s-o pui la frigider, ca a doua zi dimineața s-o tai într-o salată cu ceapă și ulei, în a cărei zeamă să înmoi pâine caldă și să simți că trăiești.

rosie inima de bou

Inimă de bou din grădina socrilor

Roșiile adevărate sunt mai imperfecte ca atelierul și creațiile mele. Dar sunt de o mie de ori mai bune pentru sufletul omului. Sunt pansament pentru seceta de la oraș, pentru zilele în care uiți să te bucuri de natură. Sunt tratament pentru superficialitate, aroganță și snobism. Și asta au înțeles oamenii ăștia și oamenii ăștia, care cultivă roșii adevărate, chiar dacă e greu și obositor. Dar nimic nu se compară cu o roșie adevărată, fie ea inimă de bou, prună, capia sau alte soiuri, cu denumiri mai complicate.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>