Să faci ce-ți place ție

I believe that the greatest truths of the universe don’t lie outside, in the study of the stars and the planets. They lie deep within us, in the magnificence of our heart, mind, and soul. Until we understand what is within, we can’t understand what is without. —Anita Moorjani, Dying To Be Me

Citesc astăzi că un tânăr de 22 de ani, Dragoș Asaftei, este fotograful oficial al președintelui României, Klaus Iohannis. M-am dus pe site-ul lui, să văd cine e și ce face și mi-a plăcut cum spune el povești în imagini, dar mai ales mi-a plăcut că fiecare element de-acolo, inclusiv zâmbetul lui din fotografia de prezentare, trădează dragostea lui pentru fotografie.

Mi-am amintit că mi-a spus o prietenă, Linda, că ar trebui să fac ce-mi place. Să scriu și să fac bani din scris. Am râs atunci, încă mai râd, căci sună bine în teorie, mai greu cu practica. În cele mai multe zile, nu m-aș plăti nici eu să scriu și să cos, darămite alții. Dar exersez, îi tot dau înainte, chit că-mi iese doar uneori.

”Să faci ce-ți place ție”, mi-a spus și mama într-o zi. Eram la câmp, la legat de vie, eu tocmai terminasem clasa a 8-a și nu știam încotro s-o iau, unde să merg la liceu.

– Tu nu-nțelegi că eu nu vreau să rămân aici? Eu nu vreau să leg la vie toată viața, nu vreau să dau cu sapa, să mă mărit în sat și să fac copii pe care să-i cresc tot la țară, fără nici o perspectivă de viitor. Tu nu-nțelegi că mie-mi vine să mor, eu mă sufoc aici, locul meu nu e aici, nici la Corabia. Eu plec în lume, oriunde, oricât de greu mi-ar fi. Tu n-ai decât să suferi, să-ți fie dor de mine, dar eu plec orice-ar fi.

– Să faci ce-ți place ție. Să pleci, mamă, unde vezi cu ochii. Doar să mă suni și să-mi spui că ți-e bine.

Și-am plecat. Am plecat să fac ce-mi place mie. Și mi-a fost greu, mai greu decât mă așteptam, am trecut prin situații care mi-au ciuntit pofta de viață și de a face ce-mi place mie. Și-acum mi-e greu, dar am revenit la dorința de a face ceea ce iubesc.

Și fac, chiar dacă doar un pic azi, un pic mâine, și tot așa. Picul ăla s-o face el mai mare și-oi ajunge și să câștig bani din ceea ce fac, așa încât să fac doar asta. Dar am bucuria că am descoperit ce-mi place și asta-mi ajunge, de cele mai multe ori.

Citeam, tot astăzi, despre puterea vizualizării. Despre cum vizualizarea visului tău, și a pașilor pe care trebuie să-i faci pentru a-l îndeplini, te ajută să ajungi acolo unde îți dorești. Când am pornit Atelierul Imperfect, mi-am imaginat mai întâi oamenii din tribul meu. Cei pe care-i vreau pe site, cei care mi-ar cumpăra produsele pe care le creez, cei care ar purta aici, pe blog, conversații, unii cu ceilalți. Mi-am imaginat comunitatea cu dorințele, nevoile și aspirațiile sale, ca întreg. Am văzut pașii pe care trebuie să-i fac și pe o parte chiar i-am făcut. Am văzut obstacolele, culorile materialelor, zâmbetele celor care-și împodobesc casa cu produsele mele. Mai e mult până departe, dar eu continui să vizualizez. Și fiecare om care intră în contact cu mine, fiecare feedback primit mai adaugă o cărămidă la construcția visului meu. Iar eu scriu despre asta, așa că am și șansa de a-mi exersa cuvintele.

Să fac ce-mi place e mai greu decât suna atunci când mi-o spunea mama, dar e și mai frumos decât credeam. Mă doare când oamenii minimalizează importanța binelui pe care ți-l aduce practicarea unei pasiuni. Nu-mi aduce profit cusutul, cel puțin nu deocamdată, dar îmi aduce bucurie, liniște, îmi îndreaptă atenția către culoare și frumos. Zi de zi mă bucur că, atunci când sunt stresată, mă pot pune la mașina de cusut sau la laptop și pot crea ceva cu ajutorul căruia să mă eliberez de stres, să uit că sunt supărată sau tristă. Invariabil, ajung să-mi zâmbesc mie. Voi când v-ați zâmbit vouă?

Am în jurul meu prietene care se căsătoresc sau devin mame și intră în rutina inevitabilă a vieții, am în jurul meu mame și soții trecute de 40 de ani care iau cu amărăciune și sarcasm orice, care nu se bucură liber de nimic. Văd femei care-și fac exclusiv și cu sârguință datoria de soții și gospodine sau, dimpotrivă, altele care uită că dincolo de succesul în carieră mai contează și alte lucruri.

Și aș vrea să le spun tuturor să lase datoria 10 minute pe zi și să facă ce le place. Atât, nu mai mult. Să ia o pauză în care să respire adânc și să-și golească mintea, o pauză în care să se bucure de floarea înflorită din ghiveci, de soarele de afară, de o melodie. Să se uite în ochii lor în oglindă și să râdă ca nebunele sau să plângă în hohote. Să vadă ce vor de la ele, ce vor să facă, cine sunt și cine vor să fie. Și să ignore vocea din cap care le va spune ”Nu se poate”, ”Da, dar dacă…”, ”Ce-o să zică lumea?”, sau ”Nu poți tu asta, oricum”. S-o alunge cu hotărâre timp de 10 minute pe zi și să se bucure de ele însele, să se aprecieze și să fie recunoscătoare că au puterea de a trece peste toate.

Nu poți face mereu ceea ce-ți place. Dar de ce să te fixezi pe asta? De ce să-i lași pe alții să-ți pună limite, de ce să nu te bucuri de tine însăți așa cum ești, măcar 10 minute pe zi? Cât te costă asta, cât de tare te pot reține aceste 10 minute de la treburile zilnice?

Da, eu sunt idealistă. Dar așa de tare-mi place de mine de când am acceptat asta și am început să fac ceea ce-mi place, încât nu aș vrea să mă întorc la mine cea hiper-realistă. Eu nu vreau să fac ce trebuie, vreau să fac ce-mi face bine.

Share Button

Comments

    • AtelierI says

      Am citit acum câteva luni, mi-a arătat Cristina. Am tot uitat să-l felicit pe domnul Ionescude fiecare dată când ne-am întâlnit, mi-a plăcut mult ce a scris dumnealui. A investit multă pasiune și documentare. Vă pup pe amândoi!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>