Seceta

Sunt zile în care mă trezesc și gândesc texte noi în timp ce mă spăl pe dinți, sunt zile în care fac schițe și pattern-uri pe post-it-uri, sunt zile în care tastez o literă în Word și după ea curg alte 500-600-1000, zile în care scriu 5 idei în Notes, pe telefon.

Dar sunt și alte zile, în care tot mai storc câte-un cuvânt, îmi răscolesc creierul pentru măcar o povestioară, pentru o frază, pentru o idee. Zile în care cuvintele nu-mi vin, ideile se răsfiră, coerența se duce dracului. După zilele astea vin seri de gol în cap, seri de amorțeală-n degete și-n minte și parcă astea-s cele mai lungi și cele mai multe. Writer’s block, îmi spun, încercând să mă calmez. Trece, dacă pun două cuvinte pe hârtie. Trebuie doar să mă chinui. Ia să leg un dialog imaginar, sau măcar să descriu un loc.  Dar nu, nimic nu e natural, firesc, totul e forțat, artificial, fals. Când nu vrea să vină, nu vine, inspirația asta.

Și-apoi, când mă aștept mai puțin, intru-n transă. Se-nchide totu-n jurul meu, oriunde aș fi, nu mai văd, nu mai aud, nu mai percep sensul cuvintelor ce-mi sunt adresate. Nu înseamnă că ceea ce scriu e bun de citit sau că merită publicat, dar scriu. Și asta-nseamnă că n-am secat.

Aseară am ascultat ploaia căzând pe acoperișul casei din spatele blocului. Stăteam pe pervazul geamului de la bucătărie și ascultam ritmul ploii. Am regăsit atunci, într-un fel, ritmul cuvintelor din capul meu. S-au împrăștiat mai întâi pe asfalt, odată cu ploaia, apoi s-au adunat ca niște molecule de apă într-o baltă și s-au întors la mine. Nu le-am pus pe toate pe hârtie, le mai păstrez la dospit în cap, că încă se regăsesc și se organizează.

Azi am citit mai întâi, am citit despre o scriitoare care bea un pahar de vin în fiecare seară și scrie. Singură, fericită cu ritualul ei. Eu n-am ritual, nici ritm și nici nu-s scriitoare. Dar un pahar de vin mai beau, uneori, să treacă seceta, ca-n cazul de mai jos:

Știți clișeul ăla cu femeia puternică și independentă care își petrece sâmbăta seara bând vin roșu și uitându-se la seriale și fiind mega-extra-fericită?

Eu sunt ăla. Adică am fost, pentru aproximativ 40 de minute, cât a durat episodul din Anatomia lui Grey la care m-am uitat. Pentru 40 de minute am savurat un pahar de vin roșu cum n-am făcut-o niciodată. Și m-am detașat total de rahatul de zi care-a fost, de săptămâna nasoală care parcă nu mai trecea. Așa de fain a fost vinul ăla, c-aș mai fi băut un pahar. Dar nu mai eram detașată, așa că nu l-am băut de frică să nu intru în categoria nevestelor care savurează ”one too many”.

Deci, dacă mai zice cineva de clișee că sunt doar clișee și atât, eu pot să-l contrazic. Eu, pentru 40 de minute, am fost un clișeu perfect sănătos, binefăcător pentru trup și suflet, dar mai ales pentru mintea care nu mai contenește să producă gânduri.

Doamnelor, vă recomand clișeul ăsta atunci când vă vine să vă urcați pe pereți sau să strângeți pe cineva de gât sau sunteți așa de triste că numai nefericirea unor personaje de serial-dramă vă poate alina. Merge al dracului de bine, doar că aveți grijă. Neapărat vinul să-l beți dintr-un pahar cu picior, altfel nu puteți fi femeia puternică și independentă care-și petrece sâmbăta seara în casă și e perfect mulțumită cu asta.

Cheers!

P.S. Am uitat să vă spun: nu vă dați check in pe Facebook în timp ce faceți asta, o să vă piară detașarea.

 

Sursa foto: unsplash.com

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>