Spectrul II

Când a căzut tataie din picioare, într-o miercuri, la 4 dimineața, mamaie s-a sculat repede, a strigat ”Ce făcuși, Marcele, ne nenorociși?!?” și a scos pe orbecăite lumânarea din sertarul mesei. Am sărit din patul din camera alăturată, unde dormeam cu Manu și m-am așezat drept în genunchi. ”Tatăl nostru care ești în Ceruri, sfințească-se Numele Tău, ….”, recitam, cu mâinile împreunate, îndreptată către icoana de deasupra patului. ”Așa trebuie să fie” îmi tot spunea vocea din cap care-mi însoțea toate coșmarurile.

Zece minute mai târziu, tataie a murit întins pe jos, cu mine ținându-l de mână, în timp ce cu mâna cealaltă îi țineam lumânarea aprinsă pe piept.

De când a murit tataie, mamaie s-a tot micșorat. Cu trupul, iar mai apoi cu mintea. Dac-ar ști că bărbatul ei de-o viață o privește impasibil de pe patul de afară, poate ar mai încetini procesul de micșorare. Se plânge mereu de singurătate, dar nu e singură niciodată, că tataie tot veghează neclintit, pe patul de afară. Din când în când, îi mai vine câte-un copil în vizită, să-i aducă mâncare, medicamente și s-o ajute la treburi.

– Auzi, Marcele.. Uff, Gigi, că iar îți zisăi Marcel. Ia și m-ajută să pun furtunul în grădină, să mai ud roșiile alea, că s-au uscat de tot.

Tataie îi privește de la locul lui și-i mai tremură barba de emoții, îi mai dă câte-o lacrimă în colțul ochilor. Deși se supăra des pe ea în timpul vieții, ba că îi plăcea prea mult peștele și era scump, ba că bombonea toată ziua prin curte, acum tataie nu se mai enervează. Am putea spune că e impasibil, dar n-ar fi adevărat, pentru că se uită la ea cu o oarecare duioșie. Pesemne că îi place când ea strigă ”Marcel” la toți bărbații familiei, înseamnă că nu l-a uitat de tot.

Și cum să-l uite mamaie, mai ales acum că e singură și doar din amintiri se mai hrănește? Uită să mănânce, să-și ia pastilele, uită prin ce cotlon și-a ascuns pensia, dar nu uită cum l-a întâlnit pe Marcel. Cum veneau ei de la CAP și el a luat-o de subsuori și a dat-o jos de pe căruța plină cu lucernă. Nu uită cum juca ea  în horă, într-o zi de vară, după ploaie, cu noroiul care-i ajungea până mai sus de glezne și cozile împletite care-i împodobeau umerii și pieptul, negre ca abanosul, și-n tot timpul ăsta viitoarele ei cumnate o priveau cât e de frumoasă, ea cu ochii ăia căprui și migdalați.

Ea nu uită nici cum a murit el, brusc, cu două luni mai târziu decât credeau toți din familie că o să moară. Cum nu reușea să găsească chibriturile ca să-i aprindă lumânarea. Oftează, când își amintește, și-și duce o mână la obraz, înclinând capul ușor.

– Asta e, de, când ți-o fi să-ți sune ceasul… Dar și singurătatea asta e grea, mamaie, să nu ai tu suflet de om cu care să schimbi o vorbă…Of, Marcele, că nu mă mai ia și pe mine Dumnezeu odată, să nu mă mai chinui singură.

De pe pat, străveziu și melancolic, tataie dă dezaprobator din cap. I-ar spune, pe ton grav, cu lacrimi în ochi, ștergându-și-le cu batista albă scoasă din buzunarul pantalonilor:

– Lasă, Mărie, că nu e bine nici moartă. Stai acolo, mai ieși la poartă să vezi lumea, stai pe bancă să aștepți copiii să vină acasă. Măcar pe tine te văd și vorbesc cu tine, dar pe mine cine să mă vază? Nu mă mai vede nici dracu’.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>