Spectrul III

Mamaie stătea pe canapeaua mortului adusă afară, în locul patului cu margini de fier pe care ne bălăngăneam și de care ne loveam eu și Manu când eram mici, și vorbea la telefon.

– Lasă, Găbița, e bine să vă distrați acuma, cât nu aveți copii, că dacă ai copii ești legată la mâini. Dar de, o să faceți și voi copii cât sunteți tineri, că mai încolo nu mai aveți chef să stați de ei, că vă-nvățați așa, doar voi doi. Să faceți, ca să-ți văd și eu ție bebelușul cât oi mai trăi, dar cred că ți-l prind, că eu am să trăiesc mult, mamaie, că sunt sănătoasă. Numai capul ăsta nu mai merge, că uit toate alea, offf….

Îi spunea tataie când trăia: ”Ei, Mărie, tu râzi acuma, că ai să trăiești mult, ca mă-ta, că tu ești sănătoasă.  Ai să mă-ngropi și-o să iei două pensii, să te saturi de bani și de pește. Și eu o să fiu în deal la Benchiu, o să mă mănânce viermii”.

În deal la Benchiu n-a stat prea mult tataie, că i s-a făcut dor de casă și s-a întors să-și petreacă veșnicia pe patul de afară și la poartă, pe bancă. E nemulțumit acum, că i-au schimbat patul cu cadru de fier cu canapeaua din camera de deasupra pivniței. Pe canapeaua asta au pus-o pe mama lui, bunica Lina, când a murit. Au îmbălsămat-o pe ea și a rămas impregnat în țesătură mirosul de formol, care nici acum, după aproape 30 de ani, nu a ieșit. Îl poți simți dacă pui capul pe ea și încerci să adormi. L-am simțit eu într-o noapte, după înmormântarea lui tataie, și am crezut că a venit el după mine. Poate că și venise, sau poate că era doar de la formol. L-a simțit și mătușă-mea Uța, când au vrut s-o cazeze în camera de deasupra pivniței, la înmormântarea lui tataie. ”Fir-ați ai dracului, voi mă puneți pe mine să dorm pe patului mortului?” De-atunci așa i-a rămas numele canapelei.

Mamaie termină de vorbit la telefon și se întoarce să strângă puii, să-i bage la culcare.

– Pui, pui, pui, hai la mama, să vă bag la culcuș. Hai, că mi-ați mâncat sufletul.

De când se știe, mamaie a trebăluit prin curte neîncetat. Scoate pui, bagă pui, dă-le apă, mâncare, prinde puiul să faci saramură, pune apa la fiert pentru opărit. Nu știe să stea, cică amorțește dacă stă. Tataie nu era așa. Lui îi plăcea să stea, fusese poștaș, apoi șofer de camion, apoi s-a îmbolnăvit de inimă, a făcut semi-pareză și și-a luat bastonul în primire. Stătea cu orele, ba în grădină să pândească mușuroaiele de cârtiță, ba la poartă cu nea Jan, vecinul. Stătea în capul mesei și dădea tonul și la râs și la ceartă. Era lent în mișcări și aprig la mânie. Râdea și plângea în același timp și spărgea nuci în măsele. Ne citea povești și poezii și ne fugărea cu bastonul prin curte – șontâc, șontâc, iar când vedea că nu-l prinde pe Manu, arunca cu bastonul după el.

Ar vrea el acuma să mai alerge după copii, dar veșnicia nu i-a redat mobilitatea. Stă și-acum, ca și-atunci. Râde, plânge, se enervează, dar mai mult e melancolic. Parcă i-e dor de Măria lui, dar parcă nu prea, că o vede oricum toată ziua cum se-nvârte ca titirezul prin curte și bombănește-ntruna, fără să-i obosească gura.

-Of, fir-ați ai datului de pui, că nu puneți carne pe voi, să fac și eu o saramură de pui în vara asta. Ptiu, fi-ți-ar al naibii de pisic, că mă și speriași. Ce, iar vrei de mâncare? Nu doar îți dădui? Să mai rabzi, că și eu rabd. Of, Doamne, ce grea e singurătatea asta, și capul ăsta s-a prostit de tot.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>