Spectrul IV

Când trăia, tataie prindea liliecii din beci și îi arunca în focul de la sobă. În fiecare iarnă auzeam pocnetele familiare și ne puneam mâinile la urechi îngroziți. Acum, nu știu dacă chiar era adevărat sau era doar o minciună spusă de el și ajunsă la stadiul de legendă, dar eu așa îmi amintesc că scăpa el de nedoriții locatari ai beciului. Care locatari, puteau oricând să ajungă în părul nostru și să ni-l încurce în așa hal de nu mai putea fi descâlcit decât cu foarfeca, dacă știți ce vreau să spun.

Nu mai sunt lilieci în beci de mult timp, probabil s-o fi răspândit vestea că Marcel omoară pe capete creaturi blănoase și înaripate.

*

Vine iarna și tataie nu s-a mutat nici acum de pe canapeaua din fața casei, căci el a acumulat căldura-n el ca-ntr-o baterie. Stă și se uită la grădină că e nearată și a zis mamaie că cine știe cât i-o lua Mili ale Strinu ca să i-o are… Ehee… dacă mai trăia, se înțelegea el cu nea Jan și venea Mili să are grădina chiar și fără bani, dacă n-avea de unde să-i dea.

Își aminti că a auzit-o pe mamaie zicând de trei ori la telefon că cine știe câți bani i-o lua Mili să-i are. De două ori a zis că are trandafiri frumoși în grădină anul ăsta: roz, roșii și albi.

-Ai, fată, eu oi fi luat lemne de iarnă? Ooofff, fir-ar al datului, că am și uitat. Așa e, mamaie, am luat. Eeee, o tonă doar. Ce-mi ajunge mie o tonă?

Dacă ar mai fi trăit el, poate ar fi vorbit cu cineva să-i aducă mai multe lemne și cărbuni. Dar cu cine dracu să mai vorbească și el, că dacă nu se putea mișca de la poartă nici până la magazin, nu prea mai știa care cum aduce lemne și la ce preț. Acu’… mort așa, cum e el, și s-ar duce el să vorbească cu cineva, dar cine l-ar auzi?

Îi dădu prin cap că nici n-o să aibă cine să prindă liliecii din beci la iarnă și să-i arunce în foc, dar își aminti că nu mai erau de mult lilieci în pivniță, din vremea în care eram noi, copiii, măricei. Pe-atunci ne dădea el bani de înghețată și ne trimitea să-i cumpărăm țigări. Tot în vremea aia, când au dispărut liliecii, a căzut mamaie în beci. Era toamnă, se lăsase noaptea și ea ducea două găleți cu apă în mâini în ultima cameră. N-a mai aprins lumina, ca să nu lase gălețile din mână, așa că n-a văzut că trapa de la beci era deschisă și a căzut cu tot cu ele înăuntru. Cam vreo 3-4 metri s-a dus în gol, s-a lovit de scara de lemn și a aterizat pe nisipul rece din beci.  Eheee, ce-a mai râs atunci tataie de ea…. Tot așa râsese și când a căzut din nuc direct în picioare și când a căzut de pe grămada de prăjini de floarea-soarelui din grădină.

Numai când s-a opărit cu apă fiartă nu a râs. Cum să râdă atunci, când ea săraca era toată numai o rană pe picioare? Fiersese apă să opărească o găină și căra ceaunul mai la umbră, unde era găina. L-a luat de toartă și îl ținea în fața ei, ca să nu se atingă cu picioarele de el în timpul mersului. S-a împiedicat și a scăpat ceaunul din mâini, acesta s-a izbit de ciment și toată apa din el a sărit pe picioarele ei, umplând-o de sus până jos de bășici.

A stat în pat câteva zile, și-a pus fierturi peste fierturi, medicamente, unguente, bandaje, numai ea știe ce-a pătimit săraca.

*

Se enervă tataie de la atâtea amintiri, își dădu seama că el acum doar asistă la trecerea timpului iar lucrurile care li se întâmplă celorlalți nu mai sunt și ale lui. El doar privește neputincios cum se luptă mamaie cu propria-i minte și, inevitabil, pierde.

– Asta e, Mărie, cândva trebuie să ne ia Dumnezeu pe toți, dar măcar să-ți mai lase mintea, să nu pleci dracu’ de-acasă. Și când oi veni încoa’, om sta amândoi pe marginea patului și ne-om uita la copii, dac-or mai veni ei pe acasă, eheee…

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>