Spectrul

Acuma tataie nu mai e decât o fantomă, un spectru care stă pe patul de sub șopru și își face vânt să se răcorească, când e cald afară. Când vine furtuna, ia câte un pumn de sare de la vatră și îl aruncă în ploaie, ca să nu plouă cu gheață. Toți trecem pe lângă el inconștienți de prezența lui, fără să știm că el își petrece eternitatea în fața casei, stând pe pat, cu bastonul uneori sprijinit lângă piciorul lui, alteori agățat de marginea patului. Când e cald afară își dă jos tricoul alb și își pune pălăria de paie pe cap, chiar dacă acolo e umbră. Stă așa de dimineața până la lăsarea serii, că el e prieten vechi cu căldura de la Vișina, atâția ani a îndurat-o când trăia, încât s-a acumulat în el ca într-o baterie, iar acum că e mort, are rezerve de căldură cât pentru toată veșnicia.

Pe lângă el trece, impasibilă, mamaie, cu o găleată de apă în mână, plângându-se de căldură și de singurătate. Ea nu-l vede, că dacă l-ar vedea s-ar speria și i-ar zice sfidătoare, dar și temătoare în același timp:

-Ptiu, Marcele, drăcia dracului, nici acu’ nu vrei să mă lași în pace? Ce, veniși aci să vezi cum îți cheltui eu pensia, ai? Ți-e ciudă că tu nu mai primești pensie, ca să ai ce pune în buzunarul de la spate? Na, că ți-o iau eu acu’ și o cheltui cum vreau eu, să te văd ce mai zici.

Sigur că tataie ar râde, cu pieptul ridicându-i-se și coborând la fiecare hohot. I-ar da lacrimile, așa cum îi dădeau și când trăia și râdea cu poftă. De fapt, lacrimile erau nelipsite din ochii lui de-un verde-albastru deschis, ochi pe care îi studiam curioasă întotdeauna, intrigată de culoarea ștearsă a lor.

-Tataie, dar tu de ce ai ochii așa spălăciți?

-Păi sunt bătrân, tataie, de-aia, îmi răspundea în timp ce beleușca ochii ăia șterși la mine și scotea limba îngălbenită de tutun.

-Tataie, dar nasul tău de ce e așa de mare și gogonat?

-Pentru că îmi băgam degetul în el și mă scobeam atunci când eram mic și l-am lărgit, s-a făcut cât un gogoșar acum. Vedeți, așa o să se facă și nasurile voastre dacă mai băgați mult degetele în ele.

Și scoteam degetele din nas de fiecare dată când ne spunea asta. Râdeam, dar în sinea noastră eram speriați de posibilitatea de a avea un nas cât un gogoșar.

Tataie era înalt, sau cel puțin așa mi se părea mie. Era mai bine făcut ca tata, nu prea avea burtă nici măcar în anii bătrâneții. S-a păstrat drept și înalt și chiar dacă mergea în baston, tot puteai admira structura lui robustă și te întebai cât de puternic era când era tânăr.

-Eheee, tataie, când eram eu tânăr aveam mușchi, nu așa…

-Cum, cât de mari erau mușchii tăi? întreba frate-miu fascinat.

-Păi nu erau mari-mari, dar erau tari. Când eram eu tânăr, dacă mă încordam și arunca unchi-tău Victor cu un cuțit în mușchii mei, nu se înfigea în carne, ci ricoșa ca din fier, așa de tari erau.

-Ha, ha, ne miiinți…

-Nu vă mint, ia s-o întrebi pe măta-mare. Chiar așa de tari erau.

-Și unchiu Victor, el era puternic?

-Era și el, dar nu ca mine. Când a mai îmbătrânit, s-a îmbolnăvit și i-au tăiat picioarele.

-Și cum, el nu mai avea picioare?

-Ba da, avea, că i-au pus unele de lemn, dar nu putea să mai meargă cu ele.

În capul meu, unchiu’ Victor a avut întotdeauna niște buturugi mari în loc de picioare. Și cum el părea să fi fost și mai masiv decât tataie în pozele de familie în care-l văzusem, mi se parea că nu i s-ar fi potrivit altceva decât niște buturugi imense.

-Tataie, și ia mai spune-ne, cum îți arunca unchiu’  Victor cuțitul în mușchi?

-Păi, vezi corcodușul ăla din grădină, de lângă ale Trușă? Ne duceam acolo și eu stăteam lângă corcoduș, cu mâna încordată, iar unchiu-tău arunca cuțitul de lângă gard. Și nici măcar vârful nu se înfigea.

-Tataie, ia pune mâna, mușchii mei sunt tari? Dacă dai cu cuțitul, se înfige?

-Eheee… sunt tari, dar mai trebuie să muncești, ca să fie la fel ca ai mei.

Moartea nu l-a facut mai mic pe tataie, dar ochii îi sunt și mai spălăciți, iar pielea a căpătat o culoare palidă, verzuie, aproape străvezie. Asta pentru că el e și nu mai e. Nici iarna, când ne însoțește tăcut în casă la gura sobei, nu i se schimbă culoarea pielii de la căldură, că pe el nu-l mai atinge nimic din ce e fizic. Tataie a rămas așa, între două lumi, asistând impasibil la trecerea timpului, privind cu nostalgie și lacrimi în ochi cum ni se crapă pereții casei, cum ard lemnele în foc, cum îmbătrânește mamaie și peste minte i se așterne uitarea.

I-ar spune, dacă ar ști că îl aude, că nu e singură.

-Lasă, Mărie, că acuma e greu, dar când ai să vii pe lumea ailaltă o să stăm amandoi aciișa pe marginea patului și n-o să mai fii singură. O să vorbim amândoi, tu o să turui iar ca o moară stricată și eu o să-ți spui iar: Ia mai tacă-ți fleanca, Mărie, că mi-ai mâncat zilele!

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>