Stick figures

În lumea nouă, toţi oamenii erau desenaţi cu creionul, toţi erau bidimensionali şi formaţi din beţe. Braţele lor erau două beţe lungi ce se terminau cu câte 5 ramuri scurte şi subţiri. La fel şi picioarele. În lumea asta, toţi erau flexibili şi scheletici. Toţi se unduiau la cea mai mică adiere a vântului.

Când se întâlneau, îşi dădeau mâinile scheletice şi se aplecau unul spre celălalt într-o unduire armonioasă, dar dezordonată în acelaşi timp. Pentru că erau oameni-beţe, riscau întotdeauna să se rupă. Supravieţuirea era cu atât mai grea pentru ei, cu cât mediul înconjurător nu părea să realizeze că este populat de oameni-beţe. Animalele erau tridimensionale, la fel clădirile, la fel şi vegetaţia. Marea, vântul, focul, pământul, toate erau normale, pline, tridimensionale. Numai oamenii erau stick-figures.

Oamenii-beţe erau condamnaţi să fie fragili într-o lume puternică, mai bine închegată decât ei, menită să reziste forţelor fizice, menită să reziste forţelor naturii. Blestemul lor era însăşi existenţa lor, erau într-o continuă luptă pentru supravieţuire. La fiecare colţ de stradă riscau să fie luaţi de curentul ce se forma între blocuri, fiecare ninsoare ameninţa să le rupă picioarele, iar fiecare zi toridă de vară însemna posibilitatea de a fi scorojiţi de razele soarelui. Când era ger afară, aproape nimeni nu ieşea din casă de frică să nu îngheţe, iar apoi să se spargă în mii de particule de gheaţă. Dezintegrarea îi pândea de după colţ.

Cu cât mai greu era să supravieţuieşti, cu atât mai uşor era să iubeşti în lumea oamenilor-beţe. Gândul că în secunda următoare s-ar putea dezintegra îi făcea să se adune unii într-alţii, dar nu la modul fizic, ci sufleteşte vorbind. Fiecare strângere de mână era însoţită de o privire caldă care mărturisea dragul, respectul sau iubirea, în funcţie de caz. Îndrăgostiţii aproape că nu-şi dădeau drumul unul celuilalt, se priveau intens şi îşi spuneau, cu fiecare ocazie, cât de mult se iubesc. Părinţii nu-şi certau niciodată copiii, iar copiii nu-şi supărau niciodată părinţii. Familiile îşi spuneau “Te iubesc” în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, nu se despărţeau fără a se îmbrăţişa nici măcar dacă mergeau doar până la magazinul de la colţul străzii.

În lumea lor, nimic nu era previzibil, totul stătea sub semnul incertitudinii. Nici măcar de existenţa lor nu puteau fi siguri, darămite de ce-o să se întâmple mâine. Îşi doreau cu ardoare să fie şi ei ca natura din jurul lor, voiau să fie plini, voiau să se simtă desăvârşiţi, să se poate mişca în voie. Să facă sporturi, să înoate fără frica de a fi înghiţiţi de cel mai mic val, să stea la soare şi să se bucure de căldura lui, în loc să caute umbra cu disperarea celui ce poate dispărea într-o clipită. Îşi imaginau cât de mare ar fi putut fi atunci dragostea unuia faţă de celălalt, cât de mult s-ar fi bucurat împreună de toate frumuseţile pământului.

“Ce zeu crud ne-a creat aşa? De ce trebuie să suferim noi? Care e rostul nostru pe acest pământ dacă nu putem supravieţui îndeajuns de mult încât să lăsăm ceva trainic în urma noastră? Cum vor creşte copiii noştri fără noi dacă mâine ne va lua vântul?”

***

“Naivii de voi, deja v-aţi împlinit menirea. E de ajuns că vă iubiţi, dragostea e lucrul trainic pe care îl lăsaţi în urma voastră.” – le-a răspuns zeul în cruzimea lui, dar ei nu l-au auzit, căci erau prea preocupaţi cu micimea lor. Şi-apoi, cine-ar fi fost satisfăcut de răspunsul ăsta?

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>