Teambuilding cu tine însăţi. Sau când tragi hăis şi tot tu tragi cea.

Cel mai greu mi se pare să-ţi pui toate bucăţile la un loc, să le convingi să se cunoască între ele, să se accepte şi să lucreze împreună. Uneori nu poţi, dom’le, orice ai face. Oricât te-ai chinui să-ţi pui orgoliul de om creativ în aceeaşi cameră cu teama de eşec, parcă şi Universul lucrează împotriva ta şi nu le urneşti sub nici o formă. Fiecare vrea să aibă întâietate, să stea separat şi mai are pretenţia să şi reuşească, dar ştim cu toţii că nu se poate.

După cum ne spune teoria managementului, nu se poate dacă nu trag toate resursele în aceeaşi direcţie. Şi dacă nu trag, le duci la team building. Şi le dai de mâncat, de băut, de gândit. Le faci joculeţe, cânţi cântecele, pui la cale îmbrăţişări de grup şi stabileşti tot felul de semne care creează o atmosferă de sectă. După ce s-au luat în braţe, s-au fugărit legaţi la ochi, s-au îmbătat şi au vomitat împreună, the greater good prevails. Cum ar veni, toţi sunt acum străpunşi de dorinţa de a îndeplini obiectivele organizaţionale, aşa că lasă diferenţele la o parte şi se înhamă împreună să scoată carul la mal.

Ei bine… când e vorba de piticii care sălăşluiesc înăuntrul nostru, e grele, vorba lui taică-miu. Teoria (care vreţi voi: aia a managementului organizaţional, aia a relaţiilor publice, aia a chibritului) zice că în primul rând trebuie să ai o misiune şi o viziune, apoi să ai un scop general şi nişte obiective. Zis şi făcut: fură scrise pe hârtie, highlighted, concepute SMART, etc. Şi acum să luăm toate componentele noastre structurale, ceea ce ne face pe noi oameni cu iniţiativă, capabili de a crea şi să încercăm să ne îndeplinim obiectivele, scopul şi misiunea ca să ajungem la viziunea noastră.

Doar că nu-i uşor, cum spuneam mai sus. Pe lângă nelipsitele cine?, ce?, cum?, unde?, când? apar şi alte întrebări, întocmai ca babele care ies la poartă când trece alaiul de nuntă pe drum, ca să le pupe mireasa mâna şi ele să-i prindă-n piept o bancnotă amărâtă cu o condescendenţă de-a dreptul dezarmantă. Cum spuneam, mai vin la party şi următoarele (punem bullets, că ajută să structurezi informaţia mai bine, aşa sfătuiesc experţii în content marketing şi copywriting):

  • Dar dacă o dau în bară?
  • Ce-o să zică cutare când o vedea că eu, după ani de şcoală, m-am apucat să cos sau, cum spune mama, m-am făcut croitoreasă?
  • Sigur o să mă fac de râs, mai ales că nu sunt expertă la cusut şi nici la webdesign.
  • Dacă peste doi ani n-o să-mi mai placă să fac asta şi-o să zică lumea despre mine că sunt neserioasă?
  • Dacă fac greşeli gramaticale?
  • Dacă doar mi se pare că am talent la scris şi eu sunt de fapt patetică şi, beyond any doubt, mediocră?
  • Dacă chestiile pe care le fac eu sunt urâte, dar mie mi se par frumoase pentru că sunt făcute de mine?

Eu m-am gândit aproape un an la asta. Şi am tras când hăis, când cea. Şi am citit, am luat aminte la vorbe auzite, m-am inspirat din exemplele altor oameni, care au încercat marea cu sarea şi le-a ieşit. Şi apoi, am avut nişte mici revelaţii, venite de la alţii, bineînţeles. Sigur că nu mai ştiu cine le-a zis, dar următoarele au fost pentru mine nişte bune argumente cu care să-mi conving piticii să stea la un loc:

  1. Cică atâţia oameni publici, cu reputaţie bună – influenceri, printre altele – s-au făcut de râs în ţara asta, încât un om obişnuit care e ridicol n-o să mai fie luat în seamă de către cei din jur. Eu sunt om obişnuit, deci n-am nimic de pierdut dacă mă fac de râs.
  2. Şi mai scria undeva că dacă n-ai schimba nimic la produsul tău atunci când îl lansezi, înseamnă că l-ai lansat prea târziu. Ohooo, eu aş schimba atâtea la Imperfect, că lucrul ăsta mă face încrezătoare că l-am lansat când trebuia.

Şi-ar mai fi nişte musafiri de-ăştia băgăcioşi, care nu sunt niciodată bineveniţi, cărora nu le-am găsit răspuns, dar nu-i mai înşir aici pe toţi, că vă irosesc timpul cu prostii.

Revenind la problematica noastră iniţială, spuneţi voi, cum îmi pun eu la un loc imaginaţia, raţiunea, capacitatea de a crea, voinţa şi inteligenţa cu anxietatea, cu ezitările şi întrebările astea supărătoare? Sau, mai bine, cum vi le puneţi voi la un loc ca să faceţi ce vă place, ce vă face bine, ce vă aduce bunăstare? Ca să vă îndepliniţi misiunea, cum vă potoliţi inimioara şi creieraşul, cum le-aduceţi la teambuilding?

Share Button

Comments

  1. Alexandra Dusa says

    Draga Gabi,

    Eu de cand te-am descoperit, nu ma mai satur sa te citesc :) Poate pentru ca m-ai ajutat sa realizez ca mai sunt oameni care isi urmeaza pasiunea, no matter what, si asta imi da mai mult curaj sa fac acelasi lucru.
    Tu esti insa un pic mai norocoasa decat mine, caci deja stii clar ce ai de facut: ‘o misiune şi o viziune, apoi să ai un scop general şi nişte obiective.’
    Eu inca nu le-am definitivat si cred ca asta e procesul cel mai anevoios. Asa ca lasa intrebarile cu ‘Daca’ deoparte, spune-le ca tu ai locuri limitate la teambuilding :-) Ai ajuns sa iti definesti obiectivele, iar daca dorinta de a le atinge creeaza sentimentul de fericire in interiorul tau, inseamna ca nu mai exista niciun dubiu. Daca o dai in bara, o dai in bara pe socoteala ta, dar mie imi place sa cred ( si ma hranesc cu asta ) ca daca faci ce iti place, e greu s-ajungi la esec. Si asta pentru ca ai tot timpul ingredientul magic: pasiunea.
    Iar faptul ca ai putea sa te opresti dupa doi ani nu e neaparat un lucru rau, cred ca e mai sanatos sa te opresti decat sa continui sa faci un lucru care nu te mai ajuta la secretia de endorfina. Poate ca vei dezvolta o alta pasiune, in stransa legatura cu ceea ce faci acum, si drumul se va schimba putin. Poate ca va fi un lucru complet nou. You never know. Un lucru e cert: nu conteaza ce zice lumea :-) Tu te vei simti neserioasa doar pentru ca oamenii vor spune asta? Nu cred ca ar fi corect fata de tine si de munca depusa pentru a-ti atinge obiectivele.
    Eu am studiat profile reale peste profile reale. Sunt inginer de cativa ani, dar cumva parca simt ca nu asta am vrut sa fac. Anul asta chiar imi doresc sa schimb directia, iar singurul om care intelege asta pe deplin e sotul meu. Si mama se intreaba de ce a ”bagat” atata scoala in mine, daca eu vreau sa ma intorc acum 180 de grade. Dar am invatat sa nu mai aud, ca atunci cand lasam chestiutele astea sa ma influenteze, aveam parte de cele mai oribile teambuilding-uri, in urma carora chiar ajungeam sa ma intreb ce e in neregula cu mine, de ce nu ma potolesc cu prostiile. Acum nu mai ascult d-astea, dar inca nu stiu sigur pe ce drum vreau sa merg. Macar am eliminat zgomotul de fond si mi-am creat un mediu mai linistit pentru brainstorming. Mai am drum lung de parcurs.
    Asa ca eu cred ca tu esti mai norocoasa. Ai o fundatie stabila. Construieste mai departe si nu baga in seama cate-o rafala razleata de vant, e trecatoare :-) Nu poate un suflu sa darame casute stabile, stim asta din povestea cu cei trei purcelusi :-)
    Eu iti tin pumnii si iti doresc mult success! Ai castigat un cititor. Iar odata ce vine vara si ma intorc pe plaiuri mioritice, vei castiga sigur si un cumparator!

  2. AtelierI says

    Alexandra, bine-ai venit şi mă bucur că rămâi! Mulţumesc pentru cuvintele tale şi pentru sinceritate, îmi prind bine. Din hotărârea pe care o emană cuvintele tale, nu cred că mai ai mult nici tu până la a-ţi stabili obiectivele şi a porni pe un nou drum. Să-ţi trăiască soţul şi să găsiţi mereu sprijin unul în celălalt! Ştiu cât de mult contează pentru că şi al meu soţ mi-a stat şi-mi stă alături no matter what şi a tras de mine când mă lăsasem pe tânjală. Să avem drum lin către ce ne dorim şi să învăţăm una de la cealaltă, zic. Te mai aştept pe-aici!

  3. Alexandra says

    Hey!
    Mi-am facut curaj sa-ti scriu intr-un tarziu si sa te felicit pentru articolele postate! Energia pozitiva si entuziasmul pus in scrierea lor indeamna cititorul sa-si gaseasca propria pasiune si apoi s-o urmeze cu strasnicie.
    In ceea ce ma priveste, m-am hotarat timid acum cateva luni sa investesc timp (si bani) in activitatea care ma relaxeaza si ma face sa pierd numarul orelor cand ma dedic acesteia. Am avut si am in continuare aceleasi indoieli ca si tine, am pus in balanta ce vor zice altii despre mine cand vor afla ca ma joc cu margelele pe ata la 25 de ani, cum voi gasi cumparatori pentru colierele create si de unde fac rost de bani pentru materiale. De fiecare data cand citesc cate un articol scris pe acest blog, ma ajuta si imi da curaj exemplul tau sa continui ceea ce fac, chiar daca nu am gasit raspunsuri la toate intrebarile inca, chiar daca poate ar trebui sa ma ocup mai mult de viata ‘reala’.
    In concluzie, ma bucur ca mai sunt oameni care au aceleasi ganduri si se straduie sa impace ceea ce trebuie sa faca cu ceea ce le place sa faca.

    • AtelierI says

      Eu mulțumesc pentru energia adusă prin comentariul ăsta și mă bucur să mai descopăr încă o persoană care își ia inima în dinți și își urmează pasiunea. Eu una cred că energia se dă de la om la om, de-asta de multe ori când sunt obosită îmi iau soțul în brațe și îi spun că în felul ăsta îmi trag vlagă din el. Și-n online se poate propaga energia și, cu cât mai mulți oameni, cu atât mai multă energie se ”tranzacționează”. Bine-ai venit, mai rămâi pe-aici și mult, mult spor să ai în ceea ce faci. :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>